framantari

Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe. Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează « existența » Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre « eu »-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest « eu » și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest « eu », și trăit ca o stare permanentă sau idealizat. « Eu »-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. « Eu »-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. .. De la început, « eu » se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. « Eu » se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. « Eu »-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere. Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar « eu »-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție. Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, « eu »-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat. « Eu »-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, « eu »-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul « totusi », ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e « impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului », si ca in faza finala devine « dependent de uneltele…

Ma batea demult gandul sa scriu asta, dar o tot amanasem, din cauza referirii la sex 🙂 Glumesc un pic 😉 Cred ca nu exista femeie care sa nu fie la un moment dat in viata ei (cel putin o data) agasata de faptul ca in jurul ei, raspunsul universal, la orice framantare, durere, intrebare, la orice problema, la orice circumstanta a vietii, este sexul. Ba mai mult, este raspuns si este si cauza;  astfel, atunci cand esti obosita, nervoasa, agasata, nemultumita, esti automat ne…. Ca si cand sexul ar putea rezolva absolut orice. Ambrozie universala, elixir de viata si de moarte, licoare magica, remediu atotputernic, sexul poate sterge toate problemele, toate durerile, toate frustrarile, toate incercarile. Evident ca nu. E o analiza prea simplista. Ar fi prea usor ca toate sa se rezolve prin sex, oamenii ar fi toti foarte fericiti, ca pana la urma nu-i asa mare filosofie sa faci asta 🙂 Nu neg importanta si virtutile sexului, evident, nu neg rolul sau in interactiunea dintre oameni. Este esential si are rostul sau. Ma revolt doar impotriva raspunsului (prea intrat in obisnuinta), banalizat, de: « ia cu sex ». Pai nu, din pacate nu totul se rezolva asa, si nici nu vine totul de aici… Ar fi prea usor daca dilemele profesionale s-ar rezolva asa. Daca problemele morale s-ar rezolva asa. Daca rascrucile la care trebuie sa o iei in dreapta sau in stanga ti-ar deveni mai clare asa, daca sexul ti-ar fi busola. Unde mai pui ca, in general, femeile, cand sunt preocupate cu adevarat si framantate, reusesc cu greu sa intre si cu mintea in « sport ». Si ramane strict un simplu exercitiu, fara mari virtuti. Si cred ca si la barbati e la fel. Doar ca diferenta e ca barbatilor nu le recomanda nimeni sexul ca raspuns universal valabil 🙂 Ferice de ei :)) ps. ia sa vezi cati prieteni mi-am facut cu asta :))) o parte care vor presupune ca sunt acrita, nebagata in seama, etc. Alta parte care vor presupune ca-s ipocrita… Nici una nici alta, oameni buni. Pur si simplu viata e mai complicata decat o partida de sex. Care nici ea nu e simpla, cateodata 🙂 Si mai e ceva, barbati (prietenii mei cei mai buni sunt baieti, in general): stiu ca o parte din femei v-au mintit (fara sa clipeasca) ca au orgasm cu voi (numai cu voi), si ca acest orgasm matura orice grija din mintea lor. Este doar o minciuna. Asta nu inseamna ca daca ele au probleme, voi nu puteti nimic pentru ele. Puteti, sigur ca puteti. Dar, uneori, o strangere de mana, o privire, o stragere in brate, o ureche care asculta, un umar ca sa-si plece capul, este mai important decat un moment fortat de sex, care oricum nu rezolva marile dileme ale lumii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin…