creatie

Nu mai dansez

7 février 2023

Candva scriam. Candva nu respiram fara sa scriu. Nu doar ca imi placea sa scriu, nu puteam trai fara sa scriu. Si se pare ca aveam talent. O stiu pentru ca mi s-a spus mult, foarte mult. In doua limbi, in doua tari, multi ani la rand. N-am niciun merit, asa m-am nascut, cu asta in mine. Dar intotdeauna am simtit, si am spus-o inca de atunci, ca la mine nu se potriveste ideea ca nefericirea naste marea creatie. Dimpotriva, pe mine nefericirea ma seaca, ma blocheaza, ma inchide, nicicum nu ma face sa creez. De asta, mitul creatiei din durere este doar un mit. In realitate suntem fiecare diferiti, unii creeaza mai bine in durere (si cunosc oameni care isi intretin o durere ca sa poata crea, atunci dau cel mai bun din ei), altii seaca in durere. Eu trebuie sa fiu cel putin linistita ca sa scriu, iar cel mai bine este cand sunt fericita, atunci sunt efervescenta, creativa, imaginativa, jucausa. Cum doliul mi-a secat mare parte din suflet, da, am supravietuit, dar sunt mai mult un corp decat o inima, cum eram inainte, nu mai scriu. Nu pot si nu vreau. Nu simt. Si daca nu simt n-are rost. Timp am, dar nu am suflare. Si habar nu am daca se va reintoarce vreodata. Anii care au trecut acum recent, ultimii 4, au fost ingrozitori pentru mine, din doliu in pandemie, din pandemie in operatii, din operatii in accidente, si tot asa. Resursele mele sunt concentrate ca sa pot inca sa respir, ca sa nu o iau razna, ca sa ma echilibrez. Scrisul nu e prielnic in asemenea conditii. Nu la mine. Asta este. Si cumva, si intuind asta, mi-am dorit sa mor cand a murit el. Stiam ca daca continui sa traiesc, nu voi mai fi eu. Si aveam dreptate. Nu e nicio drama. Traiesc (ma intreb de ce). Fara panaș. Si fara sa fiu eu. Am facut bine ca am trait cat in trei vieti inainte. Am trait mereu intens, am ars puternic, pasional. Am fost epicuriana, nu mi-am refuzat mare lucru, nu am dormit ani intregi (doar 4 ore pe noapte, noapte de noapte mereu, nu ocazional), m-am condus mereu dupa « Carpe diem » si « Dupa mine, potopul ». Si daca nu le-ar fi spus altii inainte, le pronuntam eu sigur. Am trait asa nu calculat, ci din constructie. Nu intentionat, ci intuitiv, spontan. Asa mi-e firea. Am luat avans, ca da, uite… habar nu ai niciodata ce e ziua de maine si cine vei fi maine. Nu mai port tocuri (eu care mergeam zi de zi numai pe tocuri, inclusiv la cumparaturi, inclusiv in parc, ca asa mergeam eu, eram numai pe tocuri). Nu mai dansez (eu care dansam nopti intregi, si zile, care am rupt incaltari de cat dansam. Nu mai scriu. Cam asta a fost supravietuirea. Nu mai port tocuri. Nu mai dansez. Nu mai scriu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit…

📌
98💬 read more

Aplauze de la galerie (replica la Fluieraturi de la peluza)

22 août 2015

Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe. Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează « existența » Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre « eu »-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest « eu » și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest « eu », și trăit ca o stare permanentă sau idealizat. « Eu »-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. « Eu »-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. .. De la început, « eu » se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. « Eu » se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. « Eu »-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere. Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar « eu »-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție. Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, « eu »-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat. « Eu »-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, « eu »-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul « totusi », ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e « impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului », si ca in faza finala devine « dependent de uneltele…

📌
190💬 read more

Evanghelia dupa Mirandolina

7 janvier 2011

Bine. Pragmatic vorbind, eu n-am vrut niciodata sa scriu carti. Nu in romana. Nu asa, nu aici, nu acum, nu ieri, nu azi, nu maine. Stiu, sunt cinica.  Desi imi place sa scriu. Dar, repet, pragmatic vorbind, cartile nu sunt un lucru din care sa traiesti in tara asta. Ah, iar pentru glorie… pai pentru glorie pot sa fac altceva. Orice altceva. Sau nu, nu chiar orice. Doua-trei lucruri, altele. NU sa scriu carti. Am multe alte idei … Poate ca mi-as fi dorit candva sa scriu o carte in franceza. Cu mult mai multe deschideri, sperante, idei, drumuri. O incepusem, ajunsesem la pagina 80 si mi-a crapat hard-disk-ul. Era un roman epistolar de amor, sunt sigura ca spargeam box-office-ul literar cu el. In Franta, evident. Insa… bun, s-a busit hardul. Imponderabilitatea intamplarilor. Cand prietenul meu cel mai bun m-a ajutat sa recuperez datele, ele s-au recuperat sub forma a 64 de mii de fisiere cu nume aleatorii si fara extensii care sa determine (macar ele!), felul acestor fisiere. Adica, nu puteam stii daca e poza, text, sau orice altceva. Si sa deschizi manual 64.000 fisiere mi se parea munca lui Sisif, si pur si simplu in viata mea trepidanta, nu i-am gasit loc. Am renuntat mental la acel proiect de carte, desi eram la pagina 80… Si apoi, ce mai conteaza? Am pierdut atatea in viata mea, am luat-o de atatea ori de la zero complet, incat… Nu-mi doream sa scriu o carte in romana. Insa multa lume imi spune ca m-ar citi, ca m-ar cumpara. Ca ma cauta. Ca ma asteapta. Aproape ca mi-e jena. Sa creez asteptari fara sa le dau curs, e ca si cand le-as fi promis ceva ce nu le dadeam. Ca o « allumeuse » in franceza. Si nu-mi place. Eu sunt om serios. Asa ca m-am gandit serios. Dincolo de faptul ca mie chiar imi place sa scriu, chiar mi-e usor sa scriu. Pur si simplu, as face asta fara efort, ba chiar cu placere. Iese, pur si simplu, curge. Ok, atunci mi-a fost rusine de toate momentele pierdute. De timpul pierdut fara sa scriu, fara sa fac lucruri care conteaza. Si ce conteaza? Pai… sa faci un copil, sa sadesti un pom, sa scrii o carte, sa construiesti o casa 🙂 Bine, pot sa fac si asta. Sa scriu o carte, adica . Nu ca o vocatie, desi scrisul face parte intrinseca din mine. Vocatia e dincolo de lucrurile atat de materiale ca aranjamente cu edituri, etc. Nici ca un business, caci nu-s destul de naiva cat sa cred ca poti trai din scris in tara asta. Dar ca o datorie. Datorie fata de cei care ma asteapta, care ma citesc, care ma cauta, care ma doresc. Ce m-a determinat? Pai nenumaratele mesaje, printre care va citez doar cateva: « Sunt curios, de la o vreme, ma roade problema asta :)… Tu ai scris ceva publicat? si nu ma refer la articole de presa sau blog.  Ai scris vreun roman, nuvela? Nu de alta,…

📌
7💬 read more