viteza

Ma gandeam chiar azi in baie (acolo ma gandesc eu intotdeauna, sau de obicei, mic Arhimede incepator, sau mai bine-zis instinctiv), cate s-au schimbat totusi intre generatia mamei si a mea. Ma gandeam cum era atunci lumea si societatea si ca totusi eu sunt libera fata de cum era ea (desi am norocul ca mama era un om liber ca spirit, intotdeauna) dar marjele de actiune erau mai stranse. Ma gandeam la libertatile pe care mi le asum, la comportamentele singulare pe care le am. Eu resimt reticente, dar fata de timpul mamei, e altfel, totusi. Sigur, suntem avizi de schimbare. Dar oare cati oameni au reusit sa vada schimbarile pe care le vedem noi? Deci totusi, lucrurile se schimba. Nu la viteza la care ne-am dori noi, desigur. Uneori ma gandesc la imaginile acelea de pe canalele de reportaje, cu florile care infloresc. Imaginile accelerate. Asa si noi, daca te gandesti istoric. Schimbarile exista, dar viteza e mica. Doar daca le privim in accelerat putem intelege miscarea. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

De anul viitor, in 45 de state americane, scrisul de mana va deveni materie optionala, in scoli. In schimb, se va studia computerul. Nu vad absolut nimic nefiresc in asta. Computerul este (dincolo de alte valente), si o unealta de scris. Asa cum umanitatea a trecut de la scrijelit piatra, la papirus, la hartie, cum am trecut de la pana de gasca la stilou, pix, si altele, asa putem trece la monitor si tastatura. Nu vad nimic rau in asta, nici neobisnuit. Eu scriu demult la computer (oho), din 1992, zilnic. Am o viteza foarte mare si nu privesc tastatura, ci doar ecranul. Pot tasta la fel de repede pe tastatura englezeasca (QWERTY), ca pe tastatura frantuzeasca (AZERTY). Doar in primele doua-trei minute, de acomodare, imi dau seama pe care din ele sunt, si apoi tastez rapid, la fel de rapid pe amandoua. Daca am notite de luat, aduc laptopul, mi-e mult mai comod sa le tastez decat sa le scriu. Dupa niste ani de jurnalism in Franta, ma intorsesem in Romania, din motive personale. Pentru ca sederea mea in Romania (care trebuia sa fie temporara), s-a prelungit, am dorit sa muncesc. Am dat concurs de angajare (erau doua posturi de redactori intr-o redactie bucuresteana). In prima zi, cand am ajuns la redactie si mi s-a aratat biroul meu, care era gol, am crezut ca va veni mai tarziu computerul, peste cateva ore, sau o zi-doua. Ca sa inteleg ca nu, nu va veni. Si ca trebuie sa scriem de mana textele ca sa le trimitem la dactilografiere. Am crezut ca visez. Ma intorceam in timp, si nici macar in timpul meu. Eram jurnalist din 1994, si nu scrisesem in viata mea de mana ca jurnalist. Nici macar in prima zi din viata mea profesionala. Iar acum, eram in anul 2000, si trebuia sa scriu de mana articolul, intr-o redactie? si sa trimit la dactilografiere? M-am revoltat, am aranjat cumva situatia (nu conteaza in contextul asta cum). Ideea e ca eu imi pierd resursele, inspiratia, imi pierd seva creatoare daca ma pui sa scriu de mana. De mana scriu cel mult doua-trei idei, o notita, un numar de telefon, o adresa de email.  Dar sa scriu de mana un articol? un text? o scrisoare? Mi-as pierde inspiratia, sufletul, tot. M-as pierde pe mine insami, si cred ca ar fi pacat. Si nu pot fi banuita ca nu stiu sa scriu (de mana, zic). Am luat premiul 1 pana in clasa a 12, si nu din tocit, ca eram la mate-fizica, si olimpica la mate. Deci prea stiu sa scriu 🙂 Dar de ce sa fac ceva chinuindu-ma, cand mi-e mult mai usor si la indemana altfel? La fel scrisorile, da. Desi scriu mult si iubesc sa scriu scrisori, eu vad scrisoarea intr-un sens mai larg, modern. Ceea ce eu numesc scrisoare, este continutul. Nu forma. Scrisoarea este mesajul, sunt cuvintele, frazele, insiruirea paragrafelor. Sunt lucrurile pe care le povestesti, ceea ce transmiti, si nicidecum « imbracamintea », forma, exteriorul. Nu consider ca…

Imi place sa conduc, am spus intotdeauna ca simt o placere deosebita in asta.  Sa fiu eu cu asfaltul, cu gandurile mele si cu drumul care se asterne in fata. Conduc diferit in functie de faptul ca sunt sau nu insotita. Daca sunt insotita, sunt (incerc sa fiu) mult mai cuminte. Nu ca n-as fi cuminte cand sunt singura in masina. Dar, insotita, am intelegere pentru partenerul meu de drum, si incerc sa nu sperii, sa fiu coerenta si “dulce” in condus, si sa apas un pic mai putin pe acceleratie. Dulce insemnand “cu gesturi curgatoare”, dar ferma, caci urasc mamaligile, persoanele indecise si moi, mai ales la volan. De aceea cam sunt de acord cu barbatii cand spun ca femeile conduc prost. E adevarat, chiar daca o sa va fac sa urlati, pe domnisoarele si doamnele care ma cititi. De minim 8 ori din 10 cand cineva ma incurca in circulatie, cand cineva blocheaza o situatie, cand cineva nu stie sa anticipeze si nu simte miscarea urmatoare, ba chiar se pierde incurcand si pe ceilalti, aceea este o femeie. Eu, desi sunt foarte feminina ca si aparenta, desi sunt delicata, blonda, desi par fragila, conduc ca Starsky & Hutch (comparatia nu-mi apartine:  asa imi spuneau toti colegii mei din Franta, barbati, iar acolo barbatii sunt foarte misogini, apropierea de Italia ajutand mult la misoginismul lor). Nu-s neaparat smucita, dar sunt ferma, decisa, am fler, anticipez miscarile celorlalti, il simt pe cel susceptibil de a face o prostie, si in cea mai mare parte a timpului, nu ma insel niciodata, acel partener de drum facand una sau mai multe prostii. Il simt din felul sovaielnic in care poarta masina, din felul in care sta la volan, din felul cum priveste, cum demareaza la stopuri, din multe…. Am condus sute de mii de kilometri si nu ma satur, imi place mult. Dar n-am fost intotdeauna asa. Cum spunea foarte bine Philippe, permisul de conducere este “un permis”, asa cum numele sau il indica, adica iti da dreptul de a conduce. Ai voie sa te sui la volan si sa conduci masina, atat. De invatat, inveti mult mai tarziu, pe parcurs, iar unii niciodata, pentru ca dincolo de ceea ce se invata, exista unii care simt si altii care nu simt, implicit nu vor conduce niciodata ca cei care poseda acel instinct. Eu mi-am luat permisul la Bucuresti, conducand o Dacie 1300 (oh, da!) la scoala auto Ilioara (desi déjà existau alte scoli, private… dar ma rog, aveam incredere in « traditie »). Pentru ca mi-am luat permisul la Bucuresti, nu eram inhibata de marile orase, de strazi largi, de aglomeratie, de intersectii, de tramvaie, de oameni, de troleibuze, masini, treceri de pietoni, pasaje si altele. Insa ma speria foarte rau condusul pe drumuri exterioare, mai ales pe drumuri asa cum noi nu avem, respectiv autostrazi. Pe principiul “nu-i da omului ce poate duce”,  imediat dupa ce mi-am luat permisul (eram studenta la jurnalism la Bordeaux), am nimerit intr-un stagiu de doua luni (la…

Azi am fost la o intalnire privitoare la un nou proiect. Discutand despre una si alta, interlocutorul meu afla ca am 14 ani de presa in spate, printre altele din viata mea plina cat 3 vieti. Brusc ma priveste mirat, cu admiratie, blonduta din fata lui a capatat alta dimensiune, si intreaba: « 14 ani de presa? si de ce ati iesit?« . Pentru ca e o meserie care imi place, si pe care, de fapt nu o consider meserie, ci stare de spirit, deci as fi ultima care as denigra-o, ii spun scurt, zambind, complice, mizand pe inteligenta sa: « Nu vreau sa comentez, dar cred ca stiti si dumneavoastra cam ce e in presa in ziua de azi« , aruncand o privire scurta, dar severa, si-n consecinta relevanta, spre televizorul din biroul lui, deschis pe un canal de stiri. Si nu rostesc raspunsul cu bucurie, ci e o veritabila amaraciune in mine. Eu am iubit, iubesc meseria asta, ii eram dedicata, e sangele si viata mea. Bun, termin intalnirea, intru in alta, hehe, ironia intamplarii face ca la masa de alaturi sta Corina Dragotescu. Spre sfarsitul dupa-amiezei, inceputul serii, ajung acasa.  Ca sa-mi fac curaj de curatenie si de fapt mai ales ordine (casa mea arata perfect starile prin care am trecut zilele astea), deschid computerul, si vad stire pe Realitatea.net, de pe 20 aprilie, ora 17.15. Era aceasta stire: « PDL trimite scrisori pensionarilor. Prin grija guvernului Boc vi s-a marit pensia« .  In stire se citeaza sursa, ziare.com. Ma duc pe ziare.com, disciplinata, sa vad de cand e. Stirea e scrisa tot azi, 20 aprilie, ora 15.41, si se numeste la fel. WOW. Sunt data pe spate. 20 aprilie? Da? Mai, acum ce sa zic, super viteza de a afla o informatie. Eu am gasit-o la noi in cutia postala de la birou, aceasta scrisoare, pe 8 aprilie. Am si postat scrisoarea scanata pe 8 aprilie, online, in vazul a cateva sute de ochi. 12 zile le-a luat « ziaristilor » sa afle despre niste scrisori publice? Ma bulverseaza sincer acest lucru… « De ce ati iesit?« , imi rasuna in cap intrebarea interlocutorului mei in ochii caruia citeam admiratia pentru trecutul meu. « De ce ati iesit? » In care presa sa fi ramas? Si imi aluneca doua lacrimi amare din ochi… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It