scris

Vorbesti si scrii in parabole, ca mine. Gandesti in parabole. Rostesti lucruri atat de imaginative si vizuale incat cei care te asculta/citesc, le si inchipuie, aievea. In asta, semanam mult, si n-am gasit inca pe cineva care sa fie asa de apropiat de ceea ce sunt eu, din acest punct de vedere. Am avut norocul si onoarea sa intalnesc oameni exceptionali, iesiti din comun, inteligenti peste medie, si sa mi-i fac prieteni. Intotdeauna caut compania oamenilor sclipitori. Cei medii nu ma intereseaza aproape deloc, am o viata prea scurta ca sa o irosesc.  Aleg sa calatoresc, sa vad lucruri cat mai diverse, sunt avida de experiente noi, sa observ si sa intalnesc civilizatii noi. Asisderea setei mele de calatorie,  iubesc sa am oameni destepti in jur, alaturi de care sa cresc, pe care sa-i admir, alaturi de care sa rad. Am intalnit pe cineva care scria ca mine (chiar, amuzant, atat de asemanator scriam incat tertele persoane ne confundau, caci pe vremuri eram prezenti online cu pseudonime, iar noi, oricum, nici nu ne mentineam unul si acelasi nickname, inventam pseudonime cum inventam texte si comparatii, pe banda rulanta). Dar pe cineva cu abilitatea asta de a crea imagini din cuvinte, asa cum o ai tu, nu am intalnit. Si mai ales, unde ma regasesc perfect in tine, este ca am avut ocazia sa citesc cate ceva si-mi dau seama ca in locuri complet diferite, moment diferite, contexte diferite, iti rasar in minte fix aceleasi imagini si metafore ca si mie. Nu e straniu? Comuniune de spirit. Ca un orgasm savarsit intre doua minti, simultan, peste orice obstacole. Mult mai intens decat orgasmele fizice, {nu-s de neglijat nici ele, ce-i drept, explozii}. Cred ca mai intens de atat nu poate sa existe. Geamanul meu spiritual, asa-i ca vibreaza aerul in jurul tau? 🙂 Vibreaza. “E 19.10, si ma gandeam ca n-ai venit inca… “, spuneai. “Verificam, adica”, traduc eu. Momente, lucruri, aparent neimportante, in realitate esentiale.  Poate ca in acel moment, la cald, nu am “vazut” intotdeauna. Dar e stiut. Esenta e aici. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Stiu ca nu-i frumos sa razi de oamenii care fac un efort sa vorbeasca o limba straina ca sa se inteleaga cu tine, da’ bulgaroaica e prea comica. Asta numesc francezii « parler comme une vache espagnole »: « Hello, the hotel’s name is / / xxxxx / / have inernet connection in rooms only gives access code:) soryy we offered you food but you want to eat where the local in Sveti Vlas, what nationality you are,? thank« . {nota: acesta este, mot a mot, ultimul email primit de la ea, in aceasta seara} Nu cred ca o sa ne intelegem, si nici macar nu-mi pare rau. Acum recurge, probabil, in scris, la Google Translate, in vorbire, o sa taca. O sa fie o vacanta odihnitoare. Cele mai odihnitoare vacante sunt cele in care NU VORBESC si NU FAC EFORTURI sa inteleg ce vorbesc cei din jur. Practic, 7 zile nu voi vorbi si nu ma voi simti tinta nimanui de discutie. Abia astept. Am sa citesc, am sa stau la soare, am sa fac baie, am sa dorm, am sa scriu, am sa visez. Am sa citesc, am sa stau la soare…. 🙂 si tot asa, pe repeat 🙂 Am nevoie de asta, urmeaza un an greu. Crunt. Nu mi-e frica, doar sunt constienta de ce ma asteapta… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Tocmai am realizat ca e prima sambata de 8 sambete incoace, cand sunt acasa. Prima. Cele sapte anterioare am fost pe drumuri. Doua la mare (oh, da, si ferice de mine sunt deja NOIRE!), cinci cu multa treaba, concentrare. Am noroc ca am o meserie pe care o iubesc, si ca sunt pasionata de ceea ce fac, mi-e usor, mi se pare ca o joaca, pur si simplu zambesc si e frumos. Dar chiar si asa, kilometrii parcursi, concentrarea, oboseala… Chiar daca ceea ce fac, fac cu pasiune si ca un joc, o fac totusi foarte serios, ca fetita din banca întâi. Nu mi-as permite să fac lucrurile altfel decât la maxim, conștiincios, cu seriozitate. Ei, pe scurt, am realizat de ce adoram aceasta sambata, de ce ii savurez fiecare moment, de ce mi-e bine singura (desi sunt un om caruia ii plac oamenii). Am inteles de ce ma simt bine aici, acasa, (unde in ultimele doua luni am fost cam vizitator :D) Acum ma asteapta oameni buni, mi-as dori sa ma dedublez. Sa-i vad si pe ei, sa stau si aici, acasa, singura, printre cartile, muzica mea, in linistea mea, scriind. Mi-e dor sa scriu, dor pana la durere. Pentru ca scrisul e respiratia mea. Scrisul e viata mea. Scrisul e intr-un fel, placerea mea suprema. Ihi, nu, nu m-au daramat javrele, si nici n-au vreo sansa sa ma darame. Sunt doar un pic mai puternica, dupa oaresce deceptii. E drept, nu mi-o mai « luasem » demult pe plan uman. Prea eram ireprosabila in judecata mea asupra altora, prea nu ma inselam de cativa ani incoace 🙂 Duca-se javrele pe apa sambetei, ca tot e prima mea sambata acasa. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Moara de hartie mi-a facut onoarea de a fi co-autor al Cartii dorintelor, unde am scris cum vad eu viata mea peste 10 ani. Am insirat dorinte, planuri, ganduri frumoase, pe care le vom citi peste acest interval de timp. Aceste ganduri vor odihni intre coperti din lemn de brad, ferecate cu 7 lacate, in atmosfera magica de la Moara, iar peste fix 10 ani, descuiem lacatele si citim cartulia, pe 7 mai 2021.  A scrie in 20-30 de minute cum imi vad urmatorii 10 ani din viata a fost un exercitiu emotionant. Am asternut cuvintele dintr-o suflare, dar cu lacrimi in ochi. Iata ce am scris, pentru acel moment: 10 ani de pasiune De obicei, o intrebare standard a unui interviu pentru obtinerea unui job este “Unde va vedeti peste 5 ani?”. Nu mi-a placut niciodata sa raspund la aceasta intrebare, pentru ca mi s-a parut straniu sa ma proiectez , fie si doar profesional, peste 5 ani. Raspunsul meu la aceasta intrebare era: “Daca m-ati fi intrebat acum 5 ani unde voi fi peste 5 ani, adica astazi, sigur n-as fi descris stadiul in care sunt azi, si totusi, unde sunt astazi ma satisface.” Iata-ma acum, angrenata, cu propria mea vointa, intr-un  proiect minunat, care implica sa scriu unde ma vad in zece ani, si ce imi doresc sa se intample cu mine in acesti zece ani. Nu vreau sa sune patetic, dar in primul rand imi doresc enorm ca lumea sa fie mai buna. Si nu e banal acest lucru, pe care-l spun, adica nu e un pozitivism gol de continut, eu fiind prima adversara a pozitivismului fara acoperire. Imi doresc o constientizare a rolului cetateanului, o implicare in societate, o asumare a lucrurilor. Imi doresc ca in zece ani, cand ma uit in jur, sa vad o atitudine mult mai etica decat o vad azi. Sa vad ca oamenii se respecta intre ei, nu pentru functiile pe care le ocupa momentan sau doar pentru ca se cunosc. Sa simt respectul intre oameni, pe strada, intre simpli necunoscuti. Aerul, astfel, sa fi devenit mai respirabil, si societatea diferita de cea care este astazi. Sa nu mai fim cainosi, sa reincepem sa ne crestem copiii in spiritul ajutorului seamanului. Sa fie educati sa ofere ajutor dezinteresat si spontan. Cateodata, o mana intinsa nu costa nimic, dar cantareste atat de mult! Imens. Am pierdut valori ca generozitatea, amabilitatea, umanismul. Sa fim mai implicati in tot ce facem (nu sa facem lucrurile doar ca sa le bifam), si mai corecti. Sa reincepem sa avem o adevarata ierarhie a valorilor, si sa o respectam. Sa punem la loc de cinste profesionalismul si sa recrutam mai ales pe baza acestui criteriu si nu unor alte criterii, aleatoare. (unde aleatoare este un dulce eufemism, ca sa nu zic mult mai rau). Acum, ca am scris despre ce-mi doresc cu lumea din jur, sa ma gandesc un pic la mine. Pentru mine, imi doresc foarte mult sa continui sa scriu. Cred ca vreau sa…