ziar

Zilele astea calde de vara a inflorit o mare polemica despre un fapt divers. Nu, daca-l numesc fapt divers, asta nu il minimizeaza. Doar ca asa se numeste el, la rubrica ziarelor occidentale. Fapt divers. Accidente, crime, furturi, violuri. Rubrica fapt divers. Faceam de garda cu schimbul la ziar in Franta pentru rubrica asta. Era cea care ma mahnea cel mai tare. Dupa primul accident mortal (murisera carbonizati in masina), am simtit ca mor, daramite sa mai si scriu despre. Eu ma mut. Dintr-o casa mult prea mica, in una mare (sa speram ca 100 metri patrati mi-or ajunge si mie — inca nu e sigur). Nu numai pentru ca ma mut, dar si de asta, am evitat subiectul. Desigur, mutarea era un pretext, cumva. Imi asum si asta. Imi face rau, intr-un fel. Pana cand nu am mai putut, pentru ca nu poti stavili gandurile cand ele vin. Si spun asa: eu simt ca ar trebui pedeapsa cu moartea. (asta e partea mea pasionala, inflacarata, nerationala, spre primitiva, pe care nu o cautionez prea mult timp) Dar macar castrarea. Macar cea chimica. Nu, un violator « nu se mai face bine », nici dupa multi ani de inchisoare. Spun asta in calitate de victima. « Al meu » a luat 15 ani. Dar nu cred ca nu va mai viola. Acum e afara din inchisoare. Noroc ca e departe (la 3000 km). Asta pentru ca a fost judecat intr-o tara in care chiar sunt legi. Cu mine, ce s-a putut vindeca, s-a vindecat deja. Ce nu s-a vindecat inca, nu se va vindeca niciodata. Asta e viata. Si scriind asta, nu am cerut nimic, mi-am exprimat o parere generala, era asa, ca un strigat visceral. Nu vreau detalii din nicio poveste (cum se repezea lumea sa dea), nu dau detalii, ca nu asta era subiectul, ci unul de revolta generala, si de atitudine. Nu am nevoie de compasiune. Nu ajuta la nimic. Tot eu cu mine sunt, tot eu cu mine raman, anumite rani nu se pot vindeca decat singur cu sine.  M-am ingrozit insa si de reactii. O societate cumva primitiva. Care zic sa fie violati si ei, care zic sa fie mutilati. Eu nu-i vreau chinuiti sau mutilati. Castrati chimic este suficient, sa nu mai aiba pulsiuni criminale. In rest, nu doresc sa omor pe cineva sau sa dau in cap cuiva, sau sa mutilez. Nu mi se pare ca suntem mai oameni daca gandim asa. Ii multumesc Andreei pentru articolul despre teama, de aici.  Si cata dreptate are, cum suntem educate in aceasta frica! Iar culmea e ca nu intotdeauna teama te scapa de ceva. Nici prudenta, nici oricate precautii ti-ai lua. ps. la noi n-o sa se voteze decat la Sfantu Asteapta o lege a castrarii chimice. Legiuitorii sunt barbati. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

« Utilizarea drepturilor de autor este larg răspândită în industria media« , sunt argumentele celor de la Mediafax, de aici. Ah, si? Adica vrei sa zici ca daca X a furat, e mai putin reprobabil ca si Y fura? Faptul ca utilizarea drepturilor de autor este larg raspandita nu le face mai putin abuzive pentru angajat si evazioniste fata de stat. Iar utilizarea lor este larg raspandita DOAR aici, in Romania. Si nu, nu are legatura nici cu criza, nici cu declinul presei. Sa va spun eu o poveste. Poate frumoasa, dar cat se poate de reala. A fost o data ca niciodata o fetita care a plecat la 18 ani in Franta si a facut acolo facultatea de jurnalism cot la cot cu francezii. Nu cu Erasmus, nu cu programe de schimb universitar. De altfel, in Romania, fetita era studenta la Universitate, la Facultatea de Matematica. Sigur cu burse sau Erasmus nu la jurnalism ajungea, ci la matematica. Bun, dupa ce fetita a facut facultatea cot la cot cu nativii respectivei limbi, fara niciun tratament special, intrata exact cu acelasi mod de selectie ca si francezii si facand studiile cot la cot cu ei,  (si despre facultate este mult de spus, ea fiind extrem de aplicata, practica, aproape de profesie), a devenit jurnalist in acea tara. In fine, dupa facultatea in care am facut stagii, dar NU cu numele, ci stagii platite, (fiind platiti ca jurnalisti, asta era una din conditiile obligatorii ale stagiilor de vara- unele lungi de 2 luni), deci adevarate stagii lucrate, ca nimanui nu-i convenea sa te plateasca si sa te tina sa te uiti la oameni cum lucreaza, deci dupa facultate, am devenit jurnalist. In Franta exista doar 6 scoli de jurnalism recunoscute de profesie. Ele scot nu mai mult de 30 de elevi pe an fiecare. De pilda, scoala mea, desi exista de la inceputul anilor 70, nu a scos in acesti 40 de ani mai mult de 1400 de absolventi.  Ele nu scot elevi pe banda rulanta cu diplome care nu folosesc la nimic. Scot jurnalisti in masura in care profesia ii poate absorbi. Si scot oameni functionali, care stiu ce au de facut cand ies din scoala, nu unii care intra pe usa redactiei si habar nu au pe ce lume traiesc. Ok, iata-ma ajunsa jurnalist, cu diploma, in piata muncii din Franta. Iunie 1994. Da, 20 de ani am anul acesta, la multi ani, sa-mi traiasca 🙂 Acum intru in miezul problemei, acela al contractelor si salarizarii. Principala usa de intrare in presa franceza erau les stages de remplacement (stagiile de inlocuire — n. red. a unei persoane care lipseste). Acolo, orice jurnalist care pleaca in vacanta este inlocuit de ALT OM. Nu, colegii lui nu lucreaza mai mult pentru ca el nu este acolo, pentru ca e in concediu sau pentru ca este bolnav. Orice om care lipseste este inlocuit. Iar omul care-l inlocuieste este platit. Iar omului care-l inlocuieste i se face CONTRACT DE MUNCA. Chiar si pentru o zi. Da, daca un om este…

Intamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste. El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului. Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: « Ochii vad, inima cere. » Intelepciunea populara nu spune « trupul cere », ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor. Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este « patat » de o asemenea « intamplare », n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: « Nu s-a intamplat nimic. » Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: « Nu s-a intamplat nimic. » Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins « cu raţa-n gură », si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: « Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau? »  Trist 🙁 Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic. Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste,…

Ieri m-am intalnit cu doua prietene sa beau o cafea . Cafea cu fetele, o sintagma pe care o resping destul de mult 🙂 [dar despre asta cu alta ocazie] Macar ca si exprimare, caci ca si valoare de adevar, oricum, n-am baut cafea. Dupa ce au plecat ele, eu am ramas; aveam o alta intalnire. Aveam o ora inaintea celeilalte intalniri. Am deschis laptopul sa lucrez, si, deodata, mi-au cazut ochii peste niste sticle de vin, pe un raft al cafenelei. Ca o electrocutare. Ca un cutremur. Ca un soc. Bandol. M-au napadit toate amintirile. Atatia ani petrecuti in casa aceea dintre Sanary si Bandol. Am simtit pregnant gustul diminetilor in care deschideam obloanele, sa intre lumina sudului, si ma grabeam sa ma pregatesc sa plec la redactie. Kilometri intregi petrecuti in masina, intr-o anumita perioada din viata, cand lucram la Hyeres les Palmiers. Nu multi, 35, dar 35 dimineata, traversand si portul din Toulon, imi luau o ora jumatate, doua. Sau alte dimineti, cand mergeam doar in portul din Sanary, la o aruncatura de bat. Redactia era cu fata la mare. O vedeam cand, intre doua sarcini stresante, imi aruncam neglijent privirea pe fereastra. O vedeam cand, intre doua intalniri, sau doua interviuri, decideam sa-mi beau cafeaua pe o terasa insorita. Ieri, in dupa-amiaza bucuresteana prafuita, inca in iarna, stateam si ma uitam fascinata la acea sticla de vin care-mi aducea atatea amintiri. Ca si cum trasesem de o ata, si se desfacea tot ghemul. Serile la Portissol, cu vin de Bandol intotdeauna, in casa lui Alain si Francis, cu terasa care dadea direct in golf, spatiu privat, unde mergeam sa facem bain de minuit… Saint Mandrier, apoi. Plajele din SixFours unde-mi plimbam cainii, sau La Seyne sur Mer, mult mai industrializata, cu santierul sau naval. L’arrière pays, minunatiile de sate provensale, Le Castellet, La Cadiere d’Azur. Circuitul Paul Ricard. Saint Cyr sur Mer, autostrada spre Marsilia. Les Calanques. Gustul imbratisarilor sale, trandafirii, plaja ziua, plaja noaptea, Bandol la apus, la rasarit, in plin soare sau in penumbra. Gustul atator asteptari, sperante, impliniri. Toate astea pentru ca citeam o eticheta. B A N D O L. Sticla aceasta, banala de altfel, in rolul madeleinei lui Proust, aducand dupa sine atatea imagini, valtoare de amintiri si senzatii. Culori, gusturi, mirosuri, sentimente, ca si cum cineva a deschis un sac si s-au pravalit peste mine, toate. Noptile petrecute jucand carti la redactie, razand, serile cu Karine, la ea sau la mine… Grecoaica de la restaurantul unde mergeam cu El,  care ma iubea ca pe copilul ei. Incercari, trepte urcate, lacrimi, rasete, durere, fericire, respingere si apropiere. Toate astea ingramadite ieri in cateva minute. Privesc pe geam si vad Bucurestiul prafuit, aglomerat, iarna nehotarata sa plece. In sufletul meu soarele Mediteranei, lumina din Provence si gustul de Bandol. Alta viata. Universuri paralele, pur si simplu. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post…