cuvinte

Nu pot sa dorm de emotii, pentru ca maine e operatia, desi stiu ca tot maine este si luni si ca am sa fiu praf. Oricum, folosesc cuvantul « maine », doar din automatism si din principiul ce-mi este propriu ca atata timp cat nu ma culc, e aceeasi zi cand m-am trezit, iar mainele meu (teribil de subiectiv), incepe abia cand ma trezesc. Ca altfel, oricum, e duminica spre luni, trecut de 4 AM. Deci e deja luni, respectiv acel asa-zis « maine ». Ca sa treaca nenorocitul asta de timp, am tot citit diverse. Citind, descopar cu deloc mimata surpriza ca de-adevaratelea eu uit lucrurile neplacute. Am capacitatea sa le estompez, ca sa ramana doar o impresie generala, si, in schimb, imi amintesc in detaliu lucrurile bune…. Este o cernere foarte subiectiva a lucrurilor. Un subiectiv pozitiv, un subiectiv optimist, un subiectiv care alege lumina. Cumva, am rafinat (in mod inconstient), si am dus la extrem procedeul memoriei afective. Madelena lui Proust. Cea care-ti aduce aminte mirosurile, gusturile, detaliile. La mine functioneaza, se pare, si reversul. Daca amintirea e neplacuta, creierul meu o niveleaza, o estompeaza, o sterge. Nu de tot. Dar mirosurile, gusturile, detaliile, dispar. Pastrez o impresie generala, un soi de vedere aeriana a situatiei (aeriana in sensul de « de sus, de departe, vedere generala », nu de « pierduta in spatiu »), dar uit cat de rau a fost de fapt. Si sunt incapabila, de-adevaratelea, {afirm asta fara bravada sau falsa vanitate}, sa povestesc detaliat cat de rau a fost… Cat de bine a fost, in schimb, stiu cu lux de amanunte. Stiu toate fericirile, si toate bucuriile, nuanta cu nuanta. Mirosul ierbii, cand creste. Cantecul pasarilor in diminetile de vara. Cantecul greierilor pe inserat. Culorile si formele florilor. Culorile apusurilor si rasariturilor. Zambetele oamenilor dragi. Mangaierile. Cuvintele frumoase. Saruturile. Intamplarile bune. Cand m-a luat de mana. Privirile. Imbratisarile. Rasetele. Rochiile pe care le purtam cand m-am intalnit cu EL. Cum ne-am privit, ce ne-am spus, ce am tacut impreuna. Durerile le indepartez, le las in spate, le anihilez cumva printr-un soi de « aproape » uitare. Arma cea mai redutabila. Dar o uitare inconstienta, nu chemata, nu dorita, nu comandata. O supraconstiinta, cumva, care ma face sa indepartez raul. Cel trecut. Poate ca asta e secretul puterii mele, rezistentei mele? Apropo, aici vedeti o inima sau sarma ghimpata? Si, peste un timp, ce va veti aminti? Un gard de sarma ghimpata, cu o forma stranie, sau o inima? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Fericirea e facuta din momente mici. Cine alearga dupa fericirea aia « mare », desconsiderand micile momente de bucurie intensa, asteptand « potul cel mare al vietii », nu stie sa se bucure de viata. Am stiut asta cumva instinctiv, din nastere, din constructie, asa am fost programata, sau poate educata…. si fiecare zi ce trece mi-o confirma. Fericirea este sa te plimbi in parc si sa vezi pasarile, sa simti aerul tare, sa-ti inghete mainile in zapada, pentru ca o modelezi…. sa razi cu un prieten bun, sa mananci o ciocolata, sa bei o cafea. Fericirea este sa-ti infloreasca o floare…. Fericirea este sa il privesti pe omul iubit in ochi, si sa-i respiri aerul expirat…. oh, si cate inca mai sunt fericirea… Fericirea e sa te intinzi pe nisipul cald, sa-ti lipesti pielea de el si sa asculti zbuciumul marii. Fericirea este sa mananci un mar, o banana, struguri, prune, caise, piersici, fragi, mure, o capsuna scufundata in frisca, cirese…. Fericirea este sa privesti rasaritul, sa mirosi iarba, sa asculti greierii. Fericirea este sa mergi, sa pipai, sa atingi, sa iubesti, sa doresti, sa visezi. Fericirea este sa spui ce simti, cand simti. Sa pasesti mai departe, sa vezi un apus sangeriu, sa mai astepti o primavara, sa te impaci cu zapada. Fericirea este sa pasesti pe urmele pasilor sai, cu religiozitate, sa-i asculti vocea. Am zis ca, intr-o zi, intr-un ragaz, am sa scriu un « breviar de momente de fericire », un indreptar (personal) de fericire. Mi-a spus un om destept: pune-l pe lista de prioritati zero. Ragaz e cand uiti de alergatura… Pai da, ragaz n-am niciodata, si apoi, mi-am dat seama ca acest breviar, il scriu zilnic, de fapt… 🙂 aici am insirat doar cateva momente din sutele de momente de fericire pe care le traversez, cu ochii deschisi sau cu ochii mintii. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Felul in care negociezi, construiesti, argumentezi si termini o discutie in contradictoriu spune foarte multe despre personalitatea ta, mult mai mult decat discutiile consensuale. Chiar daca pleci de la ideea ca nu doresti si nu trebuie sa-ti schimbi parerea initiala, blocarea, ridicarea vocii, incapacitatea de a argumenta sau de a purta discutia timp de mai multe minute, dovedeste un spirit inchis, si cumva, nepoliticos. Zidirea dupa o parere, oricat de valida ar fi ea, nu este benefica. Iar daca dupa discutie ramane o amarala, un gust ciudat in mintea si-n sufletul celui care a purtat-o, e clar ca ceva « a scartait ». Intr-o discutie in contradictoriu iese imediat la iveala cat de flexibila iti este personalitatea, cat de dispus esti sa accepti diferentele, cat de educat esti sa asculti inainte de a vorbi, cat de mult construiesti argumente in favoarea parerilor proprii, sau daca le inghiti de-a gata, nemestecate si ca atare ti-e greu sa le argumentezi. Pana la urma, iritarea intr-o discutie in contradictoriu e invers proportionala cu gradul in care esti dispus sa acorzi libertate celor din jur. Dorinta de impunere cu orice pret denota si o inchistare a mintii si, cateodata, o slabiciune, sau o teama de confruntarea cu alte idei, o frica de eventuala daramare a sistemului de valori, a sistemului de gandire… O nesiguranta de a pasi in alt univers. Uneori, chiar daca ai dreptate, chiar daca stii asta si esti ferm convins, trebuie sa stii sa-ti temperezi discursul, sa asculti, cateodata chiar sa te opresti. Este, intr-un fel ca un dans. Un dans al ideilor, al cuvintelor, in care trebuie sa-ti « simti » partenerul si sa faci pasi raspunzandu-i. Nu iubesc nimic mai mult decat o discutie in contradictoriu purtata cu maestrie, ca un duel elegant si rafinat. Chiar daca « oponentii », reprezentanti ai celor doua idei contrare, pleaca din discutie exact cum au intrat, fara pareri schimbate. A contrazice elegant si sustinut, fara note false, fara resentimente, fara nervozitati, si a pleca senin si demn, respectandu-ti interlocutorul, care a facut acelasi lucru, este o adevarata arta. Cunosc putini artisti 🙂   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Vorbind cu un pictor: « E ca la portrete. Nu trebuie sa-i faci pe oameni cum sunt, ci cum cred ei ca sunt. » Moldovenii de peste Prut sunt simpatici pana si in sms-uri. Sms-ul suna asa: « Felicitari cu prima zi de primavara »  Deci m-am speriat cumplit. SMS pe Digi mobil, incep sa-l citesc, si din primele cateva cuvinte semana a secta, si ma intrebam cine le-a dat numarul de telefon: « Daca si tu crezi in ADEVAR, daca si tu crezi ca stirile ar trebui sa prezinte doar FAPTELE, din 1 martie urmareste Digi24, noul post tv al RCS&RDS ». Wow! Sincer, ma poticnisem in ADEVAR. Adevar cu majuscule. de ce sa pui reclama la Toblerone intr-o camera de hotel in care nu exista Toblerone in mini-bar? 🙂 mai bine ma culc. Nu inainte de a savura o Milka 🙂 Sunt foarte fericita. Am frezii galbene, frezii albe, lalele galbene, crini albi, crini galbeni, garoafa rosie, irisi violet, irisi turcoaz, strelitia si un trandafir alb. Am primit o gramada de flori. Patru buchete si flori separate 🙂 Pun mana pe telefon sa te sun. Nu apuc sa apas tasta de apel direct, ca suna, si esti tu. Asta numesc eu firele invizibile…. Primesc in continuare apeluri de pe numar neafisat. Anunt si pe aceasta cale ca nu o sa raspund nici in 200 de ani. Asta cu « vorbeam imemeşte », mi se pare inca si mai si decat « afacereza ». Iubesc limba franceza pentru jocurile de cuvinte. Ca acesta, de pilda: « Un jour, Dieu ordonna que le chaud colle, alors le Chocolat ! » Aleluia. Am auzit in sfarsit un barbat care sa spuna « pun discutiile despre sex pe acelasi plan cu sexul insusi » Vreau puine, dar nu azi, ci muine. Domnule, ce batem atata campii cu plangerea. Da, politia nu le poate face nimic. Acum ceva timp, ma hartuia cineva. Hartuire ca la carte, din aia, cu subiect si predicat. Ma suna de 100 de ori pe zi de pe orice numar, ma astepta sa ies din casa… Am vrut sa depun plangere. Un cadru al MAI mi-a zis asa: « Atata timp cat nu s-a intamplat nimic fizic concret, nu avem ce sa-i facem. » Solutia propusa, ca sa-l speriem: sa platesc vreo doi oameni, ca sa-l bata, punandu-i in vedere sa ma lase in pace. Solutie propusa de omul din MAI, iar cei doi, fiind oameni cu care ei lucreaza…. Nici nu era scump. 500 RON. Nu numai ca nu am facut asta (detest orice forma de violenta si nu as putea niciodata sa fac asta), dar am plecat oripilata de la discutie. Cam despre asta este vorba. « Ambele au decedat datorita ». Sigur ca da. Invatati sa nu mai radeti de ceea ce nu cunoasteti. Intotdeauna trebuie sa iei in calcul ca, dincolo de ceea ce stii, exista lumea larga…. Nu sunt si nu pot fi feminista…. Acum ce sa fac? 🙂 Sunt unele lucruri pentru care ai varsat atatea lacrimi incat pur si simplu nu mai ai. Te invadeaza ca o durere surda, dar atat…