tocuri

Aceasta ar putea parea o postare frivola, dar va asigur ca nu este. Este despre viata, cumva, in ce are ea mai profund. Am inceput sa lucrez devreme (aveam 21 de ani) si am avut noroc sa fac meseria care-mi era si pasiune (nici nu simteam ca lucrez, eram pasionata si mi se parea totul minunat. Greu, dar frumos.) Eram si corect platita (fiind in Franta). Aveam o viata suficient de lejera, financiar. (altfel, hm, dar aici, in context, conteaza financiar, pentru ideea pe care vreau sa o dezvolt.) De aceea, de cate ori mi-a placut cate ceva (rochie, pantofi), daca imi placea mult si erau mai multe variante (culori, imprimeuri), nu alegeam, le cumparam pe amandoua, si cateodata si cate 3  Identice la croiala, dar diferite coloristic. Apoi am venit in Romania. Faceam aceeasi meserie, dar eram platita de 15-20 de ori mai putin (si nu exagerez deloc). Am crescut usor, usor, dar in primii ani nu a fost evident (asa era piata muncii si meseria mea, specificitatile locale). Nu-mi mai era chiar asa usor sa cumpar ceva in 2-3 exemplare, desi pornirea mea spontana asa ar fi fost. Portofelul se stramba uneori  Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, asa cum ne amintim toti anumite fragmente din viata care par anodine si totusi se dovedesc profunde, cum ma gaseam intr-o seara, dupa munca, la un magazin de pantofi, si imi placeau trei perechi, diferite intre ele de data asta, toate frumoase, toate de piele, toate comode, toate cu toc inalt (asa am purtat toata viata, tocuri, si la birou si in timpul liber). Mi-era greu sa aleg, si zaboveam in fata lor, negociind cu mine insami, pe care o iau acasa, pe care o las de izbeliste. S-a apropiat vanzatoarea. O doamna bine, trecuta de 50 de ani. A zambit, intelegator, fara ca eu sa ii spun nimic, pricepuse din priviri dilema mea. Mi-a spus: « Luati-le pe toate, daca puteti. Sunt frumoase. Va vin bine. Daca va plac, luati-le pe toate. Purtati-le acum, cat puteti. Va veni o vreme cand veti vrea sa purtati tocuri si nu veti mai putea. » Se vedea ca spunea sincer si din suflet, nu ca sa vanda (era una din marturisirile cele mai sincere ale unei femei, de care am avut parte vreodata). Am ignorat grimasele portofelului, si le-am luat (le am si azi). Le-am purtat cu placere si drag. Oricum, am purtat mereu tocuri, in afara de campaniile electorale (nu era cazul, parte din ele fiind si in zona rurala), in afara de mersul in deşert (aventura Bucuresti-Dakar, Cu papucii prin desert, de altfel si numele zicea, papucii, nu pantofii  ), si la Sozopol, unde totul e in panta, sunt sute de scari si majoritatea timpului o petrec in pantaloni scurti, sau si mai putin, pe plaja. In rest, in afara de campanii electorale, aventura africana si perioadele de Sozopol, sunt mare fan tocuri. Acum stam in case. De un timp, si cine stie pentru cat timp. Si cine stie si cum va fi…

Motto: « II me semble que la misèreSerait moins pénible au soleil. »Încep sa înțeleg temperamentul și comportamentul oamenilor care locuiesc în tari cu soare mult și mare. Optimismul lor deşănțat, bazat aparent pe nimic. Je m’en fiche-ismul lor, ritmul lor foarte diferit de al altora. Acel lasă-ma sa te las. Aș mai fi avut ocazia sa înțeleg asta, in anii aceia frumoși pe care i-am trăit pe malul Mediteranei. Doar ca eram prea copilă, prea grăbită, prea năvalnică, pentru a putea pricepe. Trăiam cu 200 la ora, dormeam 3 ore pe noapte (la propriu, noapte de noapte, plătesc acum, dar nu regret NIMIC, as face fix la fel dacă ar fi sa o iau de la capăt), mă scăldam în valuri la 1 dimineața, jucam cărți, beam vin și râdeam toată noaptea. Cu un extremism de « după mine potopul », carpe diem, hai sa terminam tot… Am păstrat latura asta, e din mineÎn Franța, meridionalii au reputație de leneși, mai ales corsicanii. Se spune: « la terre est basse, Dominique », (pământul este prea jos, Dominique, se subînțelege, pentru a îl munci, a îl cultiva). Genialul Fernandel are și cântecul, dedicat meridionalilor: « aujourd’hui peut-être, ou alors demain… et sinon.. » (dacă nu azi, atunci poate mâine. ..) Sincer, acum înțeleg tot. Eu însămi trăiesc la Sozopol ritmata doar de soare și mare. De răsărituri, apusuri, băile în mare. Oricâte griji as avea (și am!) ele se estompeaza când sunt la Sozopol. (sau cand eram la Sanary-sur-Mer. Nu îmi trebuie nici sutele de pantofi cu toc din București, nici toate artificiile, cert, minunate, de acasă. As putea trai 200 de ani în pantaloni scurți și o fustița, în sandale, mâncând smochine, privind apusul, citind și scriind. La Sozopol îmi revine gustul de scris.Nu îmi trebuie nici televizor, nici ciocolată… Și in general nimic din ce nu creste natural din pământ.Cum zicea Aznavour, cu care am început acest status: până și mizeria (nefericirea) este mai puțin penibila la soare.Ascultați-l, cuvintele sunt geniale https://www.youtube.com/watch?v=0OrKMaeQUx0 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

azi este ziua dorului, si era sa ratez asta (daca auziti de vreun atentat la — SPITALUL– municipal, eu sunt aia) Revenind la ‪#‎dor‬, hai sa elaboram o trilogie. Actul 1: “De ce iti este cel mai dor?” “De tacerile in doi. Nu de cele in care nu {mai} ai ce sa-ti spui, ci de cele savuroase, de cele presarate cu rasete. Si cu priviri complice. De cele in care alegi sa nu spui, ci sa privesti, si sa zambesti.” “Mi-era teama ca o sa-mi dai un raspuns care are sa-mi placa.” Da, cred ca unul din cele mai frumoase lucruri si mai calde si linistitoare sunt acele taceri pe care ti le poti permite alaturi de prieteni sau de oamenii apropiati. Tacerile care ofera incredere. Zambete si priviri, fara sa simti ca trebuie sa mobilezi cu silabe. Tacerile privind in aceeasi directie. Un apus, un rasarit, o floare, marea. Da, mai ales marea. Liniste si calm. mi-e ingrozitor de dor si de mare Actul 2: Mi-e dor sfasietor de tine. De rasetele tale de copil inconstient, de tristetile tale, de cuvintele tale, de tacerile tale, de privirile tale, avide de mine sau pierdute in zare. Ti le iubesc deopotriva. Mi-e dor de atingerile tale, de infiorarile reciproce, frenetice, de foamea resimtita pentru tine in timp ce tu te hraneai cu mine. Mi-e dor de scrisorile pe care ti le scriam ziua, cand ma plimbam prin oras, dar cand aveam nevoie sa-ti scriu, totusi, desi ne despartiseram dimineata, ades dupa ce facusem dragoste salbatic, infrigurati de dorinta, si desi aveam sa ne regasim seara, tot pentru a gusta unul din celalalt, pentru a ne privi in ochi si pentru a ne pipai ca la sfarsit de lume. Dar simteam nevoia sa-ti scriu. Mi-e dor de bomboanele Ferrero Rocher d’Or pe care nu le-am gasit in seara aceea cu tine, dar pe care le-am gasit cu varf si indesat a doua zi, mi-e dor de frisca din cana ta de cafea, mi-e dor sa te vad mancand inghetata pe care o iubeai ca un copil. Mi-e dor de serile in care ma ghemuiam in patul tau mare, dar din care reuseam sa te imping lipindu-ma de tine, iubitoare. Mi-e dor de ochii tai adanci, de glasul tau ferm cand rostesti poruncitor „arata-mi”, mi-e dor de atingerile tale, de felul tau incomparabil de a fi. Mi-e dor de starea aceea de armonie dintre noi, de intuitia ta, de discutiile cu tine despre orice subiect, de lungile argumentatii, de metaforele tale si ale mele, pe care mi le stimulai, mi-e dor de plimbarile cu tine, mi-e dor deopotriva de tot ce e simplu si de tot ce e complicat in tine. Mi-e dor sa te aud, sa te citesc scriindu-mi „te vreau!”, mi-e dor de intransigentele si nerabdarile tale, mi-e dor de starea de gratie. Mi-e dor si de mine. De mine cea langa tine. Actul 3: Dor… (nu mi-e dor, ci ma dor) L’amour élabore une géographie sacrée du monde. [..] un…

Circula de cateva zile in online o scrisoare a unei prostituate catre o sotie. In Statele Unite. Nu stiu daca e adevarata sau falsa, poate fi foarte bine falsa, scrisa ca si cum. Oricum ar fi, mie mi se pare foarte discutabila. Pe scurt, daca nu ati citit-o, in doua cuvinte va rezum ce scrie in multe cuvinte: prostituata o indeamna pe nevasta sa nu-i refuze sexul sotului, ca uite ce se intampla, ajunge la ea, etc. Primitiva, minimala si cumva primara gandirea care a zamislit aceasta misiva. Pentru ca, orice ar fi, si oricata dragoste ar exista intr-un cuplu, dorinta dispare, pasiunea aceea arzatoare n-are cum sa dureze o mie de ani. De ambele parti. Nici dorinta lui, nici dorinta ei. In consecinta e mai usor sa vezi atragator pe cineva din exterior, pur si simplu pentru ca e necunoscut, nou.Asa ca sfaturile din scrisoare sunt cam inaplicabile. Pasiunea nu se poate mima. Sau nu mii de ori. Asta e viata. Nu e neaparat ideala, dar asa se intampla. Am aceeasi experienta. Pasiunea aceea nebuna a trecut, dupa un timp. Si ne-am iubit in continuare. Doar ca nu ne mai smulgeam hainele de pe noi. Ei bine, asta e viata. Pasiunea aia cu furie dureaza cativa ani, maxim 5 in cazurile foarte bune, in general 2-3.  Apoi ramane iubire, respect, parteneriat, incredere, rasete multe, obisnuinta. Da, si obisnuinta, oricat de rau ar suna… Insa obisnuinta e si rea, e si buna. Te relaxezi, nu mai ai surprize, nu mai stai cu sufletul la gura. Obisnuinta… Toate micile gesturi care conteaza enorm. Dar da, e complicat sa depasesti momentul in care pasiunea dispare. Eu, cand mi s-a intamplat, eram foarte mica, si recunosc ca m-a debusolat. Pentru mine dragostea e intensitate si ardere adanca. Mi-e greu sa o vad cuminte, curgand ca o apa lina. S-a vazut clar granita, la noi. Initial, eu mai plecam singura acasa, la 3000 km, aveam mai multa vacanta decat el. Altfel, noi eram modelul fuzional de cuplu, ochi in ochi, respirand cu aceiasi plamani, gandind cu acelasi creier. Dar plecam pentru ca aveam mai mult timp. Cand reveneam, ma lua de la aeroport si nu conta nimic, nici mancare, nici desfacut bagaje, nici macar dus, ne aruncam flamanzi unul asupra altuia. Ei, peste niste ani, la noi cam 5 au fost, ma lua de la aeroport, veneam acasa, sporovaiam, mancam, faceam dus, ne bagam in pat si abia apoi…. Si era reciproc. Evolutie. Transformari ireversibile, iremediabile. Implacabile. Si na, teoretic toti si toate stim teoria, doar ca practic, viata te duce in alta parte… la o cumintire, la o linistire, naiba stie cum s-o chema. Eu n-am trait-o prea bine, probabil nici el. Sigur ca stim toti teoria, si unii o si aplicam (eu una o aplicam, o aplic, o voi aplica, adica sunt mereu sexy – asta si pentru ca-mi place mie sa fiu asa, sa ma ingrijesc, sa ma imbrac, sa am tocuri, decolteuri, ciorapi interesanti uneori, nu imi neglijez partenerul, ma rog, si toate lectiile…