Cat de mult dor cuvintele

scrisoareIntamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste.
El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului.

Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: “Ochii vad, inima cere.” Intelepciunea populara nu spune “trupul cere”, ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor.

Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este “patat” de o asemenea “intamplare”, n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: “Nu s-a intamplat nimic.”
Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: “Nu s-a intamplat nimic.” Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins “cu raţa-n gură”, si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: “Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau?”  Trist 🙁
Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic.

Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste, probabil, in anumite circumstante. Dar peste un “nu s-a intamplat nimic”, rostit dupa, NU, peste asta n-as putea niciodata trece, pentru asta, daca eram eu protagonista, il decapitam.

Dor cuvintele, dor. Desigur, stiu ca in viata fiecarui om pot exista mai multe iubiri, succesive. Cred in adevarul lor, in sinceritatea fiecareia, si in intensitatea lor. Cred ca o iubire trecuta sau viitoare nu umbreste iubirea prezenta. Nici nu cred ca inventam cuvantul de dragoste, sau cuvantul de joc. Dar sa il vad ca ii scrie altcuiva aceleasi lucruri pe care mi le scrie mie, in acelasi timp? Ca ii impartaseste aceleasi locuri comune, aceleasi placeri, aceleasi obsesii? Eventual la indigo, eventual cu copy-paste…. Repet, nu cred ca apartinem vreodata cuiva. Dar nu cred ca e onest sa scrii aceleasi lucruri in aceleasi momente, mai multor oameni. Nu e cinstit pentru nimeni, nici pentru destinatarii multipli, nici pentru expeditor. Fiecare simtire este diferita. E ingrijorator sa ai aceleasi cuvinte care traduc simtiri… Asta devalorizeaza totul, le face sa devina “de serie”, ordinare, in loc de extraordinare, asa cum, firesc, este, de la sine, prin divin, orice iubire.
Si e vorba de micime sufleteasca…. adica zau, chiar asa, fix aceleasi vrajeli? …. Nu simti nevoia sa te reinventezi, fata in fata cu altcineva?
Nu, nu-mi apartin cuvintele de dragoste. Nici mie, nici lui, nici alteia, nici altuia. Dar mi-as dori, cand traversez o poveste, sa pot pastra cu drag si respect gramajoara de misive, legate cu panglica (metaforic vorbind, caci ele pot fi si email-uri)…. Cum as putea pastra franturi ale altei povesti? E ca si cum le-as fi decupat din ziar. Bucati dintr-o alta idila. E ca si cum mi s-ar fi furat viata, senzatiile, ca si cand cineva m-ar baga cu forta in baldachinul altcuiva, si ne trezim dormind pe aceeasi perna, fara consimtamant prealabil. Cumplit.

later edit: vorbind cu o prietena, la o cina intre fete, ii povestesc revolta mea. Si-mi spune “este tipic. Si mie mi s-a spus, cand am descoperit : <draga, nu conteaza>”. Nu conteaza? Nu s-a intamplat nimic? Ah, nu. Asa ceva nu se poate. N-am multe cerinte, dar o am pe aceea de integritate si asumare. Dupa asta, se poate discuta orice, pot chiar admite, ierta anumite lucruri. Dar nu in absenta asumarii. Niciodata. Cred ca intr-un fel, au avut noroc, cei din preajma mea ca nu mi-au zis niciodata lucruri din familia: “Nu s-a intamplat nimic.”

 

Contractul moral

OLYMPUS DIGITAL CAMERAMă mândresc cu faptul că, de-a lungul vieţii mele, am reuşit să iert mai degrabă femeile cu care s-au culcat iubiţii mei, decât pe ei, pe infractorii morali“, iata prima fraza dintr-un articol din Adevarul, pe care nu-l citisem pana acum, desi aparut de ceva luni, care mi-a cazut intamplator sub ochi astazi. Iata prima fraza, care m-a facut sa reactionez. Asa sunt si eu, cum zice Simona Catrina prea bine in acel articol.

Cu ele n-am nimic, de ce-as avea? Ele NU mi-au promis NIMIC mie. Nu m-au privit in ochi, nu m-au tinut de mana, nu m-au mangaiat, nu mi-au soptit vorbe la ureche. Nu cu ele am facut planuri, nu ele m-au vazut dimineata ciufulita, cu ochii surazatori cand priveam la barbatul iubit care se preface ca doarme, ca sa ma apuce in brate razand, cand trec pe varfuri pe langa pat, si sa ma sperie, ca sa ma gadile si sa ma traga-napoi in pat, razand. Ce as avea sa le reprosez lor (fetelor respective)? Nimic. Ca ce? ca i-au cedat lui? pai si eu il iubesc, si i-am cedat, nu pot decat sa le inteleg. De altfel, e fermecator, destept, are o minte sclipitoare si simtul umorului,  e vesel si plin de viata. Cum n-as intelege ca ii poti sucomba, tocmai eu, intaia admiratoare a lui?

Da, stiu, societatea le condamna pe ele. Sau si pe ele. El, saracul, este doar cel prins in plasa, cel atras, cum sa poata el rezista? Societatea judeca prost in cazul acesta. Ca si in cazul in care normele morale pentru barbati sunt mult mai relaxate decat pentru femei. Astfel, un barbat cu multe iubite trece drept un seducator, un “crai” (cuvant pozitiv), este admirat. O femeie cu multi iubiti este o femeie usoara, si trec sub tacere restul apelativelor, toate depreciative, probabil le stiti (parasuta, fufa, stoarfa, etc). Cam asta este cu societatea, ca si cand nu ar fi la fel de moral sau imoral sa ai legaturi multiple, sau ca si cand n-ar fi (doar) treaba ta si a celor care-ti sunt in jur. De aceea, societatea le condamna pe ele, pe amante. Ca si cand exista vocatie de amanta, sau de sotie. Ca si cand unele ar fi fost nascute sa fie doar amante (nu neg, exista si aceasta tipologie, dar este mult mai rara, e o minoritate). Nu poti arunca cu pietre in ele si sa ii tratezi cu atata indulgenta pe ei, cand tocmai ei sunt cei care “calca stramb”.

Nu, cu ele n-am nimic. Cel mult o indiferenta. Cel care mi-a promis ceva, cel cu care am un contract moral este el. Si daca ceva se intampla, si el nu stie sa gestioneze intamplarile in functie de cum sunt situatiile, daca nu stie sa faca lucrurile elegant, pe el e firesc sa fiu suparata. Mi-au promis ele fericirea? mi-au promis ca nu ma vor rani? Nu. Atunci…

Adnotare. Un singur caz in care nu o “iert” pe “ea”: daca mi-e prietena. Daca mi-e prietena, se aplica acelasi lucru, cel privitor la contractul moral. Iar orice entorsa este o tradare. Si de la prieteni nu accept tradari de acest gen. Din fericire, am avut o singura data in viata “ocazia” sa simt/sa aplic asta. Imi era amica, nu chiar prietena, dar chiar si asa. Am sters-o complet din viata, brusc si definitiv. Nu mai putea exista nimic posibil dupa asta, niciun fel de reinnodare, reinnoire, regenerare.