nimic

Intamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste. El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului. Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: « Ochii vad, inima cere. » Intelepciunea populara nu spune « trupul cere », ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor. Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este « patat » de o asemenea « intamplare », n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: « Nu s-a intamplat nimic. » Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: « Nu s-a intamplat nimic. » Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins « cu raţa-n gură », si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: « Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau? »  Trist 🙁 Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic. Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste,…

Despre orasele care se sufoca, despre circulatia haotica s-au scris tone de cuvinte, s-au aruncat mii de acuzatii, s-au rasuflat sute de nadufuri. Nu vreau sa mai scriu si eu despre trafic, si nu e nimic de spus… Vreau doar sa spun ca asta imi fura din viata. Abia asta toamna, cand am fost plecata si am stat intr-un oras de provincie timp de doua luni, am realizat diferenta. Eram acolo pentru un proiect anume, cu o miza puternica si pe termen limitat. Munceam mult, in fiecare zi, ore intregi, dormeam putin. Si totusi, aveam mai mult timp pentru mine.  Cu mult mai mult timp. Abia atunci, rupta de orasul acesta al haosului, am realizat ceva: din 24 de ore, aproximativ 3 mi se fura. ZILNIC. Zilele mele, acelea care par prea scurte, care nu ajung, nu au decat 21 de ore, nu 24. 3 ore pe zi pe care le petrec in trafic. Nu dorm, nu muncesc, nu visez, nu citesc. Nu fac dragoste, nu creez, nu ma distrez, nu gatesc. Sunt 3 ore in fiecare zi, pierdute pentru orice altceva. 3 ore in care stau, si nici macar nu stau… 3 ore pe zi inseamna peste 45 de zile pe an. Inseamna 456 de zile la 10 ani. Inseamna 1140 de zile in 25 de ani. Adica 38 de luni, adica 3 ani si 2 luni. Inseamna ca dintr-o perioada de 25 de ani, de fapt, 3 ani si 2 luni dispar in ceata. Nu dorm, nu muncesc, nu visez, nu citesc. Nu fac dragoste, nu creez, nu ma distrez, nu gatesc. Nu povestesc, nu rad, nu impartasesc. M-am simtit furata de marele oras. E un pret scump pe care mi-l cere. Pe care mi-l ia, de fapt nici macar nu mi-l cere. Si pe de alta parte, acolo unde am inteles asta, unde am constientizat acest calcul, desi aveam mai mult timp pentru mine, ca sa ma regasesc, ca sa muncesc, ca sa fiu eu, recunosc ca o viata mai lunga decat acel proiect, limitat in timp, nu vedeam in acel orasel.  Si nu era vina lui. Ci vina mea, nascuta in plina aglomeratie. Sunt citadina pana in maduva oaselor. Nu pot respira decat tevi de esapament, ma hranesc cu aromele de asfalt incins si ma delectez cu sunetele de sirene si claxoane. Si totusi… Orasul imi fura din viata pentru a putea trai. Aici. In alte parti, orasele stiu sa fie altfel.  O sa scriu si despre asta, candv share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It