scrisoare

Aniversari. Azi s-au împlinit 5 ani de la prima mea scrisoare de dragoste, (nu din viata).  Tulburator. Plini de trairi intense anii acestia. Cinci. Si…. imi scrie cineva: « Hei. Chiar nu știam că mai e cineva care scrie așa ceva! Mă refer la scrisori de dragoste Mirandolina: « 🙂 cum nu » « E clar, ești persoana din listă de aici care mă fascinează cel mai mult Nu am avut niciodată șansa să primesc scrisori. M-am întristat puțin » M(..a): « of, imi pare rau 🙁 poate ca o sa primesti candva « Nu știu dacă o să am de la cine. Dar știu că mi-ar plăcea. Știi și tu că nu prea mai scrie lumea. Plus că e mai greu de găsit o astfel de femeie. Adică tu ești unică… 🙂 ia-o ca pe un compliment sau ca ce vrei tu » {Din pacate, nu e asa de usor sa traiesti asa, nu-i asa usor cum par a crede cei din afara, cum pare a crede interlocutorul meu} M(…a): « of. Ei, capul sus 😉 Si… pana la urma cred ca viata e mai usoara fara scrisori si fara trairile astea, cumva » « Tu o spui din perspectiva femeii frumoase care va avea oricând cui să scrie » In realitate, sunt momente cand parca mi-as dori sa fiu altfel decat sunt faurita. Poate ca ar fi cumva mai usor fara atatea ganduri, fara atatea trairi, fara atatea chinuri (implicit). Cine stie. O am, bineinteles ca o am pe cea de acum 5 ani, ca si pe celelalte. Am avut cumva tendinta sa o caut, sa o deschid… m-am infranat. Stiu ca doare, stiu ca m-ar rascoli si m-ar tulbura. Poate pare ca fug (eu care sunt temerara cu capul in zid), dar am ales (cel putin pentru moment) sa ma protejez. E rar, de obicei nu aleg protectia. Poate din cauza ca e toamna. Sunt zgribulita si am sufletul cumva in furtuna. Si… « Ar trebui să scrii o carte totuși. Sper că mai e pe « to do list » M (..a) : « da, mai este. O sa ma apuc zilele astea » « Super. Abia aștept! » M (…a) : « o scriu in franceza » [de parca as putea sa scriu cand sunt tulburata. Eu scriu doar cand sunt senina si-mi rade sufletul….] share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Intamplare: un el, din diverse motive iubeste, curteaza, se gandeste la mai multe ele. Le scrie poezii, biletele, scrisori, le vorbeste. El ii declara ei, cea cu care locuieste, si pe care o iubeste: nu am facut nimic. Nimic? Chiar nimic? Este cumva comod sa crezi asa ceva, daca el chiar poate sa creada ce spune. Sau poate nu crede nici el, si spune asta doar asa, intru linistirea suferintei interlocutorului. Dar nimic? ce inseamna nimic? N-am atins-o, probabil asta inseamna. Dar gandul? cat e de important. consistent, de luat in seama gandul? Dupa spusele lui, n-ar fi. Dupa ce cred eu, este. Pana si proverbul romanesc spune: « Ochii vad, inima cere. » Intelepciunea populara nu spune « trupul cere », ci inima. Nu cred ca atingerea, pipaitul, palparea este totul, iar fara, nu este nimic. Ar fi prea simplu. Viata nu e binara, nu e constituita din 1 si 0, din alb si negru, si daca nu e una, e alta obligatoriu.  Atingerea este probabil un alt nivel, o consfintire intr-un anume fel, o deschidere spre alta fateta a scenariului. Dar nu inseamna ca in absenta atingerii, nu exista nimic. Pana la urma orgasmul este in creier, iar stimulii pot fi de orice fel, cei fizici fiind doar o parte a lucrurilor. Sa revenim la povestea initiala. Dincolo de orice, intamplarea reprezinta tulburarea increderii, o sfasiere importanta, un cutremur, se darama o lume. N-ai cum, dupa, sa il mai privesti la fel pe acel om. Evident, nu apartinem niciodata nimanui, nu ne apartinem decat noua insine, dar eu cred ca atunci cand consimtim sa intram intr-o interactiune de orice fel, intr-o relatie interumana, avem niste lucruri de respectat, exista un contract mutual (adesea tacit), care trebuie sa functioneze. Cand  intelegerea de onoare, cand contractul, chiar si nescris, este « patat » de o asemenea « intamplare », n-ai cum, nici in ruptul capului, sa afirmi: « Nu s-a intamplat nimic. » Daca as fi fost in locul ei, m-as fi infuriat cumplit, dincolo de durere. Cred ca-l strangeam de gat, pe cat de non-violenta sunt. Nu atat ca as fi descoperit acele lucruri, cat pentru acest ulterior: « Nu s-a intamplat nimic. » Nu s-a intamplat nimic? Nimic? ia mai gandeste-te o data. Nimic? Nu zau. Atata lipsa de asumare, atata lipsa de barbatie si de cavalerism! Nu s-a intamplat nimic. Nimic? Asta inseamna ca nici nu ma respecti. Sa ma minti, e deja semn ca nu ma respecti, dar dupa ce descopar, sa ma minti in fata, cu circumstante agravante… e si mai rau. Adica te-am prins « cu raţa-n gură », si nu s-a intamplat nimic? Ar fi ca in povestea aceea cand vii acasa, iti gasesti sotia in pat cu un individ, si ea iti spune suav si calm: « Buna seara, dragul meu. Nu s-a intamplat nimic, n-ai vazut bine. Ce-i cu tine, te simti rau? »  Trist 🙁 Din seria: calmeaza-te, n-am facut decat sex normal, sexul oral e al tau. Nu s-a intamplat nimic. Hai, ca peste biletele as mai fi putut trece. Chiar si peste o poveste,…

Astazi am primit o felicitare de Pasti de la mama. In cutia postala, desi stam la 5 minute distanta si desi vorbim de 4 ori pe zi la telefon. Mi-a luat cateva secunde bune sa inteleg ce e cu plicul. Scria pe el adresa mea si adresa lor, si …nu intelegeam cine ne scrie cu ambele adrese si cum a ajuns asta in cutia mea postala, printre facturi si calendarele electorale ale lui Prigoana. Apoi, am inteles brusc. Imi scrisese. Scrie mereu celor dragi… Asa imi amintesc ca facea din copilarie. Mama stie (instinctiv) lectia cu scrisorile… {<In fiecare dimineata, consulti patru mesagerii: robotul telefonului de la domiciliu, pe cel de la birou, casuta vocala a mobilului si email-urile de pe iMac. Numai cutia de scrisori iti ramane goala, in disperare. Nu mai primesti scrisori de dragoste. N-ai sa mai primesti niciodata foi de hartie acoperite cu o caligrafie timida si udate de lacrimi, parfumate cu dragoste si indoite cu emotie, cu adresa copiata grijuliu pe plic si purtand o atentionare pentru postas: “Nu-ti rataci drumul, o, postasule, du-i aceasta importanta epistola destinatarului atat de dorit…” Oamenii se omoara pentru ca posta nu le mai aduce decat pliante publicitare.>, Frederic Beigbeder, 199.000 lei} Si atunci sa ma mir cu cine seman? Sa ma mai mir de ce respect cuvantul scris, sa ma mai mir? Sa ma mai mir ca scriu? Si, tot aceasta misiva mi-a rechemat si amintiri mai putin « convenabile », mai putin agreabile. Prima felicitare de « La multi ani », de ziua mea, de la tata, a venit la 27 de ani. Locuiam in Franta… Am plans atunci, privind plicul, care ma facuse sa-mi dau seama ca e PRIMA. Prima, la 27 de ani. A fost destul de complicat, si inca mai este… Si are, fara indoiala, legatura, cu raspunsul la alte intrebari care mi se pun si care invariabil, imi provoaca emotii puternice… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Azi am fost la o intalnire privitoare la un nou proiect. Discutand despre una si alta, interlocutorul meu afla ca am 14 ani de presa in spate, printre altele din viata mea plina cat 3 vieti. Brusc ma priveste mirat, cu admiratie, blonduta din fata lui a capatat alta dimensiune, si intreaba: « 14 ani de presa? si de ce ati iesit?« . Pentru ca e o meserie care imi place, si pe care, de fapt nu o consider meserie, ci stare de spirit, deci as fi ultima care as denigra-o, ii spun scurt, zambind, complice, mizand pe inteligenta sa: « Nu vreau sa comentez, dar cred ca stiti si dumneavoastra cam ce e in presa in ziua de azi« , aruncand o privire scurta, dar severa, si-n consecinta relevanta, spre televizorul din biroul lui, deschis pe un canal de stiri. Si nu rostesc raspunsul cu bucurie, ci e o veritabila amaraciune in mine. Eu am iubit, iubesc meseria asta, ii eram dedicata, e sangele si viata mea. Bun, termin intalnirea, intru in alta, hehe, ironia intamplarii face ca la masa de alaturi sta Corina Dragotescu. Spre sfarsitul dupa-amiezei, inceputul serii, ajung acasa.  Ca sa-mi fac curaj de curatenie si de fapt mai ales ordine (casa mea arata perfect starile prin care am trecut zilele astea), deschid computerul, si vad stire pe Realitatea.net, de pe 20 aprilie, ora 17.15. Era aceasta stire: « PDL trimite scrisori pensionarilor. Prin grija guvernului Boc vi s-a marit pensia« .  In stire se citeaza sursa, ziare.com. Ma duc pe ziare.com, disciplinata, sa vad de cand e. Stirea e scrisa tot azi, 20 aprilie, ora 15.41, si se numeste la fel. WOW. Sunt data pe spate. 20 aprilie? Da? Mai, acum ce sa zic, super viteza de a afla o informatie. Eu am gasit-o la noi in cutia postala de la birou, aceasta scrisoare, pe 8 aprilie. Am si postat scrisoarea scanata pe 8 aprilie, online, in vazul a cateva sute de ochi. 12 zile le-a luat « ziaristilor » sa afle despre niste scrisori publice? Ma bulverseaza sincer acest lucru… « De ce ati iesit?« , imi rasuna in cap intrebarea interlocutorului mei in ochii caruia citeam admiratia pentru trecutul meu. « De ce ati iesit? » In care presa sa fi ramas? Si imi aluneca doua lacrimi amare din ochi… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It