carti

Eu si cartea mea mancam. Ca in copilarie. Adica ma duc zilnic la masa de pranz cu o carte. Si citesc cand mananc. Sau mananc cand citesc. Stiu, poate e un obicei prost. Poate e nepoliticos. Poate nu e buna digestia. Poate, poate, poate…  Am inceput sa ma intristez cand ies insotita la masa de pranz, pentru ca nu pot citi. Am nevoie (vitala, aproape) de momentul meu de singuratate, de break, de pauza din tot, din cotidian, din lucrurile dupa care alerg sau care alearga dupa mine. Am reluat un vechi obicei din copilarie: cititul la masa. Pentru asta bunica, Dumnezeu sa o ierte, se supara. Spunea ca e lipsa de respect pentru cine a gatit. Caci, veneam de la scoala, imi punea masa, si eu veneam cu o carte… in care ma refugiam. Aici, fiind restaurant, nu se supara bucatarii. Nici nu ma vad. Sunt un client anonim printre altii. Nici macar chelnerii nu par prea « agasati » ca citesc. Sunt cuminte, comand, platesc, nu fac zgomot… Ma comport civilizat. Cartile sunt radacinile mele, adanci. Imi amintesc ca atunci cand eram mica, mama imi lasa cate 5 lei in fiecare dimineata pe masa din bucatarie. O micuta comoara pe atunci (oamenii aveau salarii de la o mie si ceva de lei, un profesor, de pilda, castiga 2000 pe luna). Mama imi lasa cate 5 lei pe zi. Era mult. Mama era o femeie desteapta, de cariera, avea salariu mare. Ma rog, nu conteaza. Ideea e ca imi lasa 5 lei ca sa ma duc la cofetarie, sa-mi cumpar un suc, o prajitura, sa nu imi lipseasca nimic, sa pot sa-mi ofer (cel putin) ce au si ceilalti. Insa eu imi amintesc ca strangeam mereu banii ca sa-mi cumpar carti. Desi locuiam intr-o casa plina de carti . Sau, poate, tocmai de aceea. In casa noastra erau sute de carti, probabil chiar peste o mie, nu le-am numarat, desi, la un moment dat, ma pusesem pe o inventariere, ca sa le pot repera si gasi. Si astazi, sufar de o lipsa acuta de spatiu. Dar printre toate lucrurile pe care am calculat sa le elimin (partial, temporar, definitiv), din casa mea, niciodata, dar NICIODATA, nu mi-am pus problema sa renunt la carti. Flash back in copilarie. Strangeam bani sa iau carti. Si cartile nu prea se gaseau. Dar si acelea, care se gaseau, ce minunatii! Ma bucuram de ele, de fiecare dintre ele, le devoram, si inca si inca si inca. Pentru ca da, foarte des citesc si recitesc carti… Mai tarziu, am ajuns sa fiu frustrata de durata mica a vietii, fix din punctul de vedere al lecturii. Sa ma sperie ca traim doar atat, cand s-au scris atatea carti inaintea nasterii noastre, cand sunt atatea lucruri de facut, senzatii de incercat, locuri de vazut… si da, revin, carti de citit. Sigur, citesc (din pacate) mult mai putin decat o faceam candva. Si-mi amintesc tare tare spusele dirigintelui meu de la liceu, profesor de romana, care, disperat ca era diriginte la…

M-am nascut intr-o casa falnica de pe strada Nerva Traian, din Bucuresti. Desi nu am amintiri din copilarie (din cauze pe care nu le dezvolt acum), totusi, am franturi de amintiri legate de casa. Pe ea mi-o amintesc bine. Si curtea, cu dud in care ma cataram. Cu trandafir catarator care inflorea in preajma zilei mele de nastere. Cu bolta de vita de vie. Cu beci, in care nu intram, nu ca mi-era interzis, dar nu ma atragea. Cu pod in care gaseam tot felul de comori: sculpturi si picturi ale unui artist care locuise-n casa inaintea noastra. Langa casa noastra, in aceeasi curte, era casa unei matusi. Tanti Aglaia. Sotie de preot, tanti Aglaia picta. Casa ei era plina de tablouri, terminate sau pe cale de a fi desavarsite, picturi…. Pe acoperisul casei lui Tanti Aglaia, mai joasa decat casa noastra, ma urcam in zilele de vara sa fac plaja…. In curte trona un Volkswagen, model vechi, care in anii 70 avea deja vreo 15-20 de ani, si in care am tras reprize extraordinare de joc cu varul meu, Marcel. Mi-o amintesc pe doamna Voiculescu, vecina noastra. Celibatara, locuia singura, si avea vreo 70 de ani. Se tragea dintr-o familie care avusese o fabrica in cartier. Fabrica le fusese luata de comunisti. Ea traise ambele razboaie. Era fascinanta ca femeie, povestile ei erau extraordinare, cu razboaiele, nemtii, fabrica, venirea comunistilor. Ma fascinau si bibliotecile ei. Doamna Voiculescu citea in romana, franceza si germana. Vederea ii scazuse foarte tare, insa continua sa citeasca cu ajutorul unei lupe. Isi gatea in niste craticioare foarte mici, ca de papusa, portii mici. Era singura, si era in varsta. Dar gatea ca pentru papusi… Si-mi mai amintesc de domnul si doamna Gusti, o familie de evrei dintr-o curte alaturata. Si ei erau plini de povesti…. Apoi imi amintesc de catelul care ma iubea atat de mult incat se furisa pe sub poarta ca sa vina sa ma insoteasca la statia de tramvai, unde mergeam catre scoala (tramvaiul 19). Pana cand, intr-o zi, s-a suit in tramvai cu mine… tragedie. Scoala mea era pe cheiul Dambovitei, vizavi de Institutul Medico-Legal Mina Minovici. Scoala mare, frumoasa, in care am prins drag de invatatura din prima. Si peste toate aceste momente de fericire, a venit vara lui 1985. Este momentul in care mi-au dinamitat copilaria. In aceeasi vara a disparut scoala generala in care invatam, si casa parinteasca, in care locuiam de la nastere. Astazi, viata mea se desfasoara in cea mai mare parte in aceeasi zona. Trec zilnic de cel putin cateva ori pe langa locul pe care a fost construita casa mea. Ades, ma apuca o tristete profunda…. Ieri am gasit niste imagini ale zonei, si m-am bucurat extrem, desi m-am si intristat, caci erau imagini din momentul demolarii. Geografia copilariei mele a fost stearsa de pe fata pamantului, fara drept de apel. Ca si cand…. ca si cand nici nu existase vreodata. Ma simt ca un supravietuitor al unui razboi, ca si cand o bomba…

Suntem in aceeasi incapere, si totusi in universuri paralele. Eu ma gandesc la El. Tu te gandesti la mine. Eu ma concentrez la ce am de facut maine, la oamenii pe care trebuie sa-i sun, profesional. Tu te concentrezi pe curbele mele. Eu incerc sa nu se vada in ochii mei ca nu-s aici. Imi desfac clestele care-mi tine parul, se revarsa, si-l las sa-mi invadeze fata. Pari incantat, iti place parul meu…. Mai devreme, mi-a venit sa plang pe infundate, in perna, dar mi-a fost teama ca ai sa vezi si ca n-ai sa intelegi, ca ai sa pui intrebari, ca o sa trebuiasca sa incropesc un raspuns. Asa ca mi-am retinut lacrimile. Acum incerc sa-mi ascund privirile in suvite, ca sa nu trezesc intrebari. Mi-e greu sa fiu aici, sa simt mangaierile,  corpul meu e revoltat si salbaticit. Imi vine sa ma scutur ca un cal naravas si sa trantesc calaretul, si apoi sa o iau la galop spre pustietati. Pana una-alta, imi scutur doar coama, imi urmez gandurile si incerc sa ma abtin. Jumate cal, jumate inger, ce creatura…. Un an… Te revolti, la un moment dat, si ma intrebi ceva destul de incomod. Raspund in doi peri si fac un mic efort. Sincera sa fiu, nu stiu de ce il fac. Din politete? Din sila de explicatii? Din…..? Nu mai conteaza. Eu ma gandesc la el. Tu te gandesti la mine. Iti spun: « sunt frumoase lampile« . « Da, ar trebui sa le schimb abajurul. » Este o discutie suficient de banala, intrerupe restul. Ma intrebi ce as vedea pe peretele acela. As pune tablouri? daca da, cate? Dar in spatele usii? Ce ar merge in spatele usii? O comoda. Sau un raft cu carti, sugerez eu. Chiar mi-l si inchipui. « Da, ar fi bine un raft cu carti, dar… nu am carti. » Ma prefac ca nu ma mir, si ca nu-mi pasa de subiect, ca si cand nu asta vad prima oara cand intru intr-o casa, ca si cand nu de asta mi-ar pasa primordial, si intreb, la fel de imperturbabila: « Cum n-ai carti? de ce n-ai carti? » « Pentru ca nu mai dau bani pe ele, ce citesc, citesc pe computer. » « Si inainte, n-ai avut carti inainte? » cu ton de conversatie, si atat, lejer dezinteresat. « Ba da, la parinti, dar apoi le-au pus in pachete, le-au dus la tara, acum mi-e teama ca miros. » Ma stramb, iar imi vine sa plang pe infundate. Iti spun atunci, cu un ton neutru, ca am 1000 de carti in casa si ca nu ma vad renuntand la ele, in ciuda lipsei de spatiu. Ca mai degraba as arunca pantofi sau rochii decat carti. Nu, clar, nu as putea trai fara carti…. Imi ascund iar privirile in par. Eu ma gandesc la el. Tu te gandesti la mine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ce vreau de la anul asta? Doua lucruri importante. Unul pentru societate, altul pentru mine Cum vrem tot timpul ceva ce nu avem… Eu nu am amintiri din copilarie, si mi se pare trist acest lucru. (desi am o memorie foarte precisa si foarte mare a lucrurilor de la un moment dat incoace). Ieri, vorbind cu cineva, imi spunea ca si-ar dori sa fi uitat amintirile din copilarie. Eu as dori sa le am, desi nu le am, ea ar dori sa nu le aiba, desi le are… Cum e facuta fiinta umana… Cand judeci pe cineva, si mai ales cand arunci cu piatra, gandeste-te bine la tine si asigura-te ca esti l’Abée Pierre sau Maica Tereza, sau macar ceva mai bun decat cei pe care-i judeci. De asemenea, un exercitiu util este si sa te pui in locul lor (asta in cazul in care ai flexibilitate mentala). Daca nu, nu. « Există mai multe feluri de a muri. Se poate încet-încet, se poate gândindu-te la ceva teribil de precis, cum se poate şi fără alte comentarii, aşa, pur şi simplu. După care mai există şi oboseala, dimineaţa, lucrul şi beţia. Mai poţi muri în oglindă, plictisitor, vizibil sau dinainte. Şi poţi muri aici, degeaba, necesar şi obiectiv. Eu, când am intrat în cameră, am văzut că zăceam acolo fiindcă suferisem o combinaţie între tine şi timp. Fiecare cu preferinţele sale. » (Comoara Hestugmitilor) Sunt bune certitudinile, oricat de efemere ar fi ele Am trait sa o aud si pe asta: ne tin retelele de socializare si TV-ul in casa, si de aceea nu iesim sa manifestam. Sa fim seriosi!!!! Scuze ne putem gasi cu tonele. Omul e om, masina e masina. NU NE TINE NIMENI in casa, decat noi insine. Noi alegem sa « militam din fotoliu » in loc sa manifestam pe strada, sau in alte moduri. am asa o senzatie de sfarsit de lume la inceput de an…. De chef de nimic, intr-un fel. Si de chef de multe in alt fel. Brazii mi se par un pic anacronici Eu cred ca educatia sentimentala nu trebuie sa fie explicita, oamenii ar trebui sa o simta mai mult decat sa o invete. Problema e ca aici [n.r. in Romania] suntem un pic {inca} prea arhaici, prea preocupati de concret. Poezia e rezervata unor spatii (temporale sau de loc), foarte precise. Poezia nu are voie sa faca parte din viata. Eu am crescut {vrand-nevrand}, si am si acceptat tara in care traiesc acum, m-am adaptat {nu fara durere}, asa incat imi consum poezia pe terenuri comun admise, sau in intimitate. N-am pretentie sa aduc poezia pe strada, si asa sunt relativ « altfel » decat restul lumii…. Trista e alinierea cu linia de jos, dar asta e, cateodata. Umbrelele sunt foarte sexy, si am o colectie, numai ca atunci cand ploua, n-am niciuna. Cateva sunt ingropate in portbagaj, sub o tona de alte lucruri, toate folositoare, alte cateva sunt acasa, pe hol. Pe strada, deasupra mea, niciuna. Si uite-asa ma ploua. Si cu parul ud…