Psihologii :)

si ce mai faceti, dragii mosului? 🙂
E joi seara, inainte de ultimul week-end de august. Clipele se scurg calde si luminoase. E momentul sa bag batul prin gard. Glumesc, nu e stilul meu cu batul prin gard, dar e stilul meu sa glumesc, si nici nu pot lasa lucrurile nespuse, unele polite trebuie platite.Acum cateva luni cand realmente imi era rau, suferisem o pierdere imensa, si gestionam destul de complicat durerea (stiti unii dintre voi cate ceva despre asta, daca m-ati citit in acea vreme), s-a trezit o doamna psiholog sa-mi sara-n cap ca am spus ca “nu am incredere in psihologi.” Atitudinea dumneaei nu putea decat sa-mi intareasca neincrederea. De ce? pentru ca afirmatiile mele, reale, absolut, erau facute in acel context, de doliu. Cand i-am spus asta, politicos, a spus ca n-a vazut. Desi eram in doliu de luni bune, stiti cam toti, ca scriam… Deci a stiut sa vada doar ce o interesa, si anume ca “nu am incredere in psihologi”. Nu a vazut tabloul de ansamblu. Pai cum as veni eu sau oricine altcineva, la dvs, doamna, cand nu vedeti padurea de copaci? Cand va intereseaza mai mult sa-mi sariti la beregata decat sa-mi aratati ca m-ati putea ajuta? Eu voiam de adevaratelea sa mor, si doamnei ii pasa ca am afirmat ca n-am incredere in psihologi. Si apoi ce conta ce cred eu, un om din multime? Basca aflat intr-o situatie nu chiar normala…. ci cel putin in niste furtuni sufletesti. Mai mult, doamna a crezut de bon ton sa ma faca si subiect al unui status, desi aflase de la mine, daca nu altfel, ca sunt in doliu (ce fac eu acum nu este decat sa ii intorc ceea ce mi-a facut cand nici nu ma puteam apara). Da, stiu ca cel mai destept tace, dar aici nu e cazul. Asa cum sunt ingineri buni si ingineri mai putini buni, asa cum sunt constructori buni si constructori mai putini buni, profesori cu har si masini de predat, asa si cu psihologii. Si, scuze, dar la psiholog chiar ma astept sa trateze tabloul de ansamblu, mai ales cand are in fata o persoana in doliu. Si de fapt, orice fel de persoana, cu nevoie de spriin sufletesc. Atunci nu am fost in stare sa ii raspund, sa ma angrenez in discutii sterile. Nici acum nu doresc discutii sterile. Trec sub tacere, oricum, unele detalii, care nici acelea nu-s de prea mare tinuta. Dar ce sa faci, asa m-a crescut mama. Vreau doar sa spun ca sunt psihologi pe care ii respect si ii voi respecta mereu, pentru decenta, pentru profesionalism, pentru modul de abordare. In primul rand imi admir verisoara, Candice, care a facut psihologia acum, si a luat toate examenele cu nota maxima, apoi am in lista oameni total decenti, empatici, discreti. Ii citez ca imi face placere, si sa stiti ca cu unii dintre ei n-am comunicat niciodata si cu altii rar si oricum de mult (in privat, ma refer). Asta nu ma impiedica sa ii respect, sa ii admir, sa ii citesc cu placere. Ii citez intr-o ordine aleatorie, totusi intai doamnele Adriana Petrescu, Arina Anghel, Nicoleta Larisa Albert, si nu in ultimul rand, domnul Cristian Munteanu. Sa aveti un week-end cu soare!
(ps. in mod voit nu am dat nimanui tag, ca nu vreau sa deranjez pe nimeni implicandu-l)

Lumi paralele

Suntem in aceeasi incapere, si totusi in universuri paralele.
Eu ma gandesc la El. Tu te gandesti la mine.
Eu ma concentrez la ce am de facut maine, la oamenii pe care trebuie sa-i sun, profesional. Tu te concentrezi pe curbele mele.
Eu incerc sa nu se vada in ochii mei ca nu-s aici. Imi desfac clestele care-mi tine parul, se revarsa, si-l las sa-mi invadeze fata. Pari incantat, iti place parul meu…. Mai devreme, mi-a venit sa plang pe infundate, in perna, dar mi-a fost teama ca ai sa vezi si ca n-ai sa intelegi, ca ai sa pui intrebari, ca o sa trebuiasca sa incropesc un raspuns. Asa ca mi-am retinut lacrimile. Acum incerc sa-mi ascund privirile in suvite, ca sa nu trezesc intrebari.
Mi-e greu sa fiu aici, sa simt mangaierile,  corpul meu e revoltat si salbaticit. Imi vine sa ma scutur ca un cal naravas si sa trantesc calaretul, si apoi sa o iau la galop spre pustietati. Pana una-alta, imi scutur doar coama, imi urmez gandurile si incerc sa ma abtin. Jumate cal, jumate inger, ce creatura…. Un an…

Te revolti, la un moment dat, si ma intrebi ceva destul de incomod. Raspund in doi peri si fac un mic efort. Sincera sa fiu, nu stiu de ce il fac. Din politete? Din sila de explicatii? Din…..? Nu mai conteaza. Eu ma gandesc la el. Tu te gandesti la mine. Iti spun: “sunt frumoase lampile“. “Da, ar trebui sa le schimb abajurul.” Este o discutie suficient de banala, intrerupe restul. Ma intrebi ce as vedea pe peretele acela. As pune tablouri? daca da, cate? Dar in spatele usii? Ce ar merge in spatele usii? O comoda. Sau un raft cu carti, sugerez eu. Chiar mi-l si inchipui. “Da, ar fi bine un raft cu carti, dar… nu am carti.”
Ma prefac ca nu ma mir, si ca nu-mi pasa de subiect, ca si cand nu asta vad prima oara cand intru intr-o casa, ca si cand nu de asta mi-ar pasa primordial, si intreb, la fel de imperturbabila: “Cum n-ai carti? de ce n-ai carti?
Pentru ca nu mai dau bani pe ele, ce citesc, citesc pe computer.”
Si inainte, n-ai avut carti inainte?” cu ton de conversatie, si atat, lejer dezinteresat.
Ba da, la parinti, dar apoi le-au pus in pachete, le-au dus la tara, acum mi-e teama ca miros.”
Ma stramb, iar imi vine sa plang pe infundate. Iti spun atunci, cu un ton neutru, ca am 1000 de carti in casa si ca nu ma vad renuntand la ele, in ciuda lipsei de spatiu. Ca mai degraba as arunca pantofi sau rochii decat carti. Nu, clar, nu as putea trai fara carti…. Imi ascund iar privirile in par.

Eu ma gandesc la el. Tu te gandesti la mine.