scoala

An de an, subiectul bacalaureatului, un des marroniers de la presse, cum s-ar spune in Franta. In fiecare an aceleasi idei. Ca se copiaza, ca se vand subiectele, ca se da spaga, ca e procentul de absolvire mic, ca sunt perlele mai multe si mai mari. Invatamantul romanesc are cert o problema, mai multe, fara indoiala. Si multe din ele din pricini economice. Subfinantare, profesori platiti prost, respectiv nu suficient motivati, raman unii de calitate indoielnica sau niste rari sfinti, dedicati. Incet incet lucrurile merg mai jos. Anul acesta, in afara de clasicele subiecte despre bacalaureat, isi face loc si o stire: fiul Gabrielei Vranceanu-Firea nu a luat bacalaureatul. Evident, o gramada de lume se bucura. Altii sunt indignati. Fara sa fiu nici pe departe fan Firea, ca sa stam stramb si sa judecam drept, mie mi se pare chiar foarte laudabil ca nu a luat bacalaureatul fara sa-l merite, doar pentru ca era fiul lui X. Sau ca nu l-a cumparat. Sau ca nu l-a negociat, ca atatia altii. Cat despre performante, din propria mea experienta de viata de premianta pana in clasa a 12, olimpica la mate si fizica, fix colegii mei mai smecherasi din clasa (coincizand ades cu cei corijenti, asta neinsemand prosti, ci doar imprastiati, sau doritori sa isi traiasca primele iubiri, primele teribilisme, sa fumeze primele tigari, sa exerseze primele saruturi), au reusit cel mai bine. Smecherul din ultima banca din clasa mea de la liceu e milionar in euro (bravo lui!), si a declarat, la 38 de ani, la intalnirea de 20 de ani de la bac, ca e cel mai tanar pensionar. Isi permite. Viata e despre altceva decat despre a lua 9 si 10… Nu vreau sa alimentez miturile cu Bill Gates sau alti oameni de acelasi gen fara diploma, etc, dar nu am vazut pana acum ca a fi premiant echivaleaza cu succesul si in viata reala, asta bazata pe bani si facturi, pe smecherie, pe adaptare, pe supusenie chiar uneori, pe oferirea a ce se cere, pe abilitatea de a se plia pe ceea ce trebuie sau ce asteapta lumea de la tine. Nu ma intelegeti gresit, a fi premiant nu te condamna. Dar nici nu-ti garanteaza reusita. Uneori, chiar, premiantii joaca ulterior, culmea ironiei,  in filme numite « Singuratatea alergatorului de cursa lunga. » Si nu, nici invers, nu reusesti neaparat daca esti chiulangiu. Reusita este ceva mult mai complex, din ingrediente multe si cu dozaje diferite.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ipoteza: Se da postarea urmatoare: Minunat. Numai ca acela e liceul meu, un liceu prestigios din Bucuresti.  Unde, pe vremea mea cel putin, se invata, si se invata serios.  Unde am avut diriginte de limba romana la o clasa de mate-fizica, in care eram olimpici la mate, ceea ce nu ne impiedica sa citim si sa judecam (noroc cu dirigu, pentru care era important sa citim si sa ne exprimam despre ce am citit, nu sa tocim papagaliceste niste comentarii scrise de altii si vehiculate- stim toti despre ce comentarii literare vorbim aici). Bun. Am crezut ca nu vad bine de oboseala (e ora 3 dimineata si sunt in spital de 3 zile, cu tot felul de luat sange, analize, nebunii). Ma mai uit o data. Si inca o data. Si inca o data. Nu, asa ceva nu se poate. Desigur, se intelege de la sine (hm, nu este, totusi, asa de sigur ca intelege toata lumea, de la sine),  e o gluma. Dar UN LICEU NU FACE O GLUMA. Un liceu e un liceu, iar contul unui liceu este destinat altui gen de comunicari. Cum ar fi sa faca scoala mea de jurnalism din Franta, pe contul sau de Facebook, glume cu stiri false? In plus, Gheorghe Sincai. Deci am zis bine, Sincai. « Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu de Câmpie, azi Șincai, județul Mureș – d.2 noiembrie 1816) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene. […] A depus o muncă asiduă de luminare a maselor, dedicându-se carierei didactice și contribuind la întemeierea unui număr impresionant de școli confesionale greco-catolice (în număr de peste 300). În anul 1784 a fost numit director general al școlilor românești unite din întreaga Transilvanie. În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi. » (sursa aici) Deci, repetam impreuna: ABECEDARUL…  A-BE-CE…. Nici macar nu era fizician sau matematician, era filolog. Acum repetam postarea: « Scoala vieti, care o face toti baieti!!!« , la care e atasat un link catre un clip de pe youtube, cu descrierea urmatoare: « NOU! Prima facultate din Romania pentru baetzii si fetele care a picat Bacul! Inscreri moka! Locuri fara numar! » Ce, ma? Nu, deci nu. Nici ca gluma nu poate sa existe in contul unui liceu. Si cu deruta din ziua de azi, in educatie si in general, de unde stii cati o iau de buna? Doar scrie in contul « Colegiului National Gheorghe Sincai », nu? Nu pot sa cred decat ca e o regretabila gafa si ca va disparea aceasta postare de acolo cat mai rapid posibil. Cu regret profund, un fost elev mandru ca a terminat Sincai. ps. Pana sa apuc sa scriu postarea, cineva a comentat, cu o observatie…. Deci o tin pe a lor, dupa reactie 🙁 N-avem noi simtul umorului, sau ceva. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Toata viata mea s-a petrecut intr-un anume perimetru geografic. {desigur, exceptie fac cei zece ani petrecuti in cu totul alta tara}. Pe cat m-as muta oricând la capătul pământului, pe atat sunt extrem de reticenta sa-mi schimb cartierul, in București. Sunt reticenta sa merg in alta parte, respirand cumva doar in ritmul partii acesteia de Bucuresti, desi cartierul copilariei nu mai arata deloc cum arata atunci (mi-au demolat si casa parinteasca si scoala, in aceeasi nefasta vara, a lui 1985). Au disparut lucrurile, locurile, ceea ce ar mai fi « riscat » sa constituie o amintire, sau sa reuseasca sa-mi smulga vreo tresarire de memorie. Ca sa desavarseasca tot, maternitatea in care m-am nascut, aflata si ea la o aruncatura de bat de casa noastra de atunci (si la doua de casa mea de acum), a fost inchisa, cu tot cu spitalul care o adapostea. Acum cladirea e in stare proasta, chiar nu-mi dau seama ce intentioneaza sa se intample cu ea… Dar nu m-as muta. Pe cat m-as muta la Barcelona, New York sau Marsilia, pe atat nu m-as muta in Drumul Taberei, Balta Alba sau Colentina. Habar nu am de ce. Casa a fost aici (demolata), scoala primara si generala aici (demolata si ea). Am stat un an la kilometrul zero, in blocul lipit de magazinul Bucuresti. Apoi ne-am intors in zona « noastra ». Liceul meu e aici. Casa mea de acum e aici. A parintilor mei, tot aici.  Si de atunci, din 86, cu exceptia anilor mei francezi, locuiesc si ma misc preponderent in aria geografica a nasterii. Si mi-e bine aici. Simt ca un soi de unde care ma protejeaza. Cert nu m-as muta in alte parti ale orasului (de fapt, ele-mi sunt atat de straine, desi strabat multe cartiere, mereu, cu masina, umblareata fiind de felul meu). Cumva, parca oamenii si momentele importante ale vietii mele, tot aici sunt, aici se petrec, aici se « nimeresc ». Ca intr-o ursita. Poate ca acesta e cercul meu magic. Locul de protectie. Matca. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

M-am nascut intr-o casa falnica de pe strada Nerva Traian, din Bucuresti. Desi nu am amintiri din copilarie (din cauze pe care nu le dezvolt acum), totusi, am franturi de amintiri legate de casa. Pe ea mi-o amintesc bine. Si curtea, cu dud in care ma cataram. Cu trandafir catarator care inflorea in preajma zilei mele de nastere. Cu bolta de vita de vie. Cu beci, in care nu intram, nu ca mi-era interzis, dar nu ma atragea. Cu pod in care gaseam tot felul de comori: sculpturi si picturi ale unui artist care locuise-n casa inaintea noastra. Langa casa noastra, in aceeasi curte, era casa unei matusi. Tanti Aglaia. Sotie de preot, tanti Aglaia picta. Casa ei era plina de tablouri, terminate sau pe cale de a fi desavarsite, picturi…. Pe acoperisul casei lui Tanti Aglaia, mai joasa decat casa noastra, ma urcam in zilele de vara sa fac plaja…. In curte trona un Volkswagen, model vechi, care in anii 70 avea deja vreo 15-20 de ani, si in care am tras reprize extraordinare de joc cu varul meu, Marcel. Mi-o amintesc pe doamna Voiculescu, vecina noastra. Celibatara, locuia singura, si avea vreo 70 de ani. Se tragea dintr-o familie care avusese o fabrica in cartier. Fabrica le fusese luata de comunisti. Ea traise ambele razboaie. Era fascinanta ca femeie, povestile ei erau extraordinare, cu razboaiele, nemtii, fabrica, venirea comunistilor. Ma fascinau si bibliotecile ei. Doamna Voiculescu citea in romana, franceza si germana. Vederea ii scazuse foarte tare, insa continua sa citeasca cu ajutorul unei lupe. Isi gatea in niste craticioare foarte mici, ca de papusa, portii mici. Era singura, si era in varsta. Dar gatea ca pentru papusi… Si-mi mai amintesc de domnul si doamna Gusti, o familie de evrei dintr-o curte alaturata. Si ei erau plini de povesti…. Apoi imi amintesc de catelul care ma iubea atat de mult incat se furisa pe sub poarta ca sa vina sa ma insoteasca la statia de tramvai, unde mergeam catre scoala (tramvaiul 19). Pana cand, intr-o zi, s-a suit in tramvai cu mine… tragedie. Scoala mea era pe cheiul Dambovitei, vizavi de Institutul Medico-Legal Mina Minovici. Scoala mare, frumoasa, in care am prins drag de invatatura din prima. Si peste toate aceste momente de fericire, a venit vara lui 1985. Este momentul in care mi-au dinamitat copilaria. In aceeasi vara a disparut scoala generala in care invatam, si casa parinteasca, in care locuiam de la nastere. Astazi, viata mea se desfasoara in cea mai mare parte in aceeasi zona. Trec zilnic de cel putin cateva ori pe langa locul pe care a fost construita casa mea. Ades, ma apuca o tristete profunda…. Ieri am gasit niste imagini ale zonei, si m-am bucurat extrem, desi m-am si intristat, caci erau imagini din momentul demolarii. Geografia copilariei mele a fost stearsa de pe fata pamantului, fara drept de apel. Ca si cand…. ca si cand nici nu existase vreodata. Ma simt ca un supravietuitor al unui razboi, ca si cand o bomba…