prioritate

Ce vreau de la anul asta? Doua lucruri importante. Unul pentru societate, altul pentru mine Cum vrem tot timpul ceva ce nu avem… Eu nu am amintiri din copilarie, si mi se pare trist acest lucru. (desi am o memorie foarte precisa si foarte mare a lucrurilor de la un moment dat incoace). Ieri, vorbind cu cineva, imi spunea ca si-ar dori sa fi uitat amintirile din copilarie. Eu as dori sa le am, desi nu le am, ea ar dori sa nu le aiba, desi le are… Cum e facuta fiinta umana… Cand judeci pe cineva, si mai ales cand arunci cu piatra, gandeste-te bine la tine si asigura-te ca esti l’Abée Pierre sau Maica Tereza, sau macar ceva mai bun decat cei pe care-i judeci. De asemenea, un exercitiu util este si sa te pui in locul lor (asta in cazul in care ai flexibilitate mentala). Daca nu, nu. « Există mai multe feluri de a muri. Se poate încet-încet, se poate gândindu-te la ceva teribil de precis, cum se poate şi fără alte comentarii, aşa, pur şi simplu. După care mai există şi oboseala, dimineaţa, lucrul şi beţia. Mai poţi muri în oglindă, plictisitor, vizibil sau dinainte. Şi poţi muri aici, degeaba, necesar şi obiectiv. Eu, când am intrat în cameră, am văzut că zăceam acolo fiindcă suferisem o combinaţie între tine şi timp. Fiecare cu preferinţele sale. » (Comoara Hestugmitilor) Sunt bune certitudinile, oricat de efemere ar fi ele Am trait sa o aud si pe asta: ne tin retelele de socializare si TV-ul in casa, si de aceea nu iesim sa manifestam. Sa fim seriosi!!!! Scuze ne putem gasi cu tonele. Omul e om, masina e masina. NU NE TINE NIMENI in casa, decat noi insine. Noi alegem sa « militam din fotoliu » in loc sa manifestam pe strada, sau in alte moduri. am asa o senzatie de sfarsit de lume la inceput de an…. De chef de nimic, intr-un fel. Si de chef de multe in alt fel. Brazii mi se par un pic anacronici Eu cred ca educatia sentimentala nu trebuie sa fie explicita, oamenii ar trebui sa o simta mai mult decat sa o invete. Problema e ca aici [n.r. in Romania] suntem un pic {inca} prea arhaici, prea preocupati de concret. Poezia e rezervata unor spatii (temporale sau de loc), foarte precise. Poezia nu are voie sa faca parte din viata. Eu am crescut {vrand-nevrand}, si am si acceptat tara in care traiesc acum, m-am adaptat {nu fara durere}, asa incat imi consum poezia pe terenuri comun admise, sau in intimitate. N-am pretentie sa aduc poezia pe strada, si asa sunt relativ « altfel » decat restul lumii…. Trista e alinierea cu linia de jos, dar asta e, cateodata. Umbrelele sunt foarte sexy, si am o colectie, numai ca atunci cand ploua, n-am niciuna. Cateva sunt ingropate in portbagaj, sub o tona de alte lucruri, toate folositoare, alte cateva sunt acasa, pe hol. Pe strada, deasupra mea, niciuna. Si uite-asa ma ploua. Si cu parul ud…

Scena banala de cartier bucurestean sufocat de masini: se intalnesc fata in fata pe aceeasi strada, ingustata, doua masini, care n-au loc sa treaca una pe langa alta. Codul rutier plus bunul simt spun ca cel care are banda blocata, ingustata de obstacole (masini parcate, etc), ii da prioritate si deci voie sa treaca celui care are banda libera, dupa care trece si el. Ei bine, aici nu e aproape deloc asa. E legea junglei, e care pe care, care e mai puternic, care are obrazul mai gros. Bineinteles, eu las oameni sa treaca si cand am eu prioritate si ei nu. Insa una e sa invit eu pe cel pe care vreau sa-l las sa treaca, sa treaca, si alta e sa forteze cu nesimtire, ca si cand prioritatea nu ar exista. In general, nu ma las, ma lupt, atunci cand stiu ca am dreptate. In schimb, zilele trecute, m-am intalnit fata in fata cu un taxi. Evident, eu aveam prioritate, el nu. Evident, el forta. Sunt si femeie, si blonda. Foarte gresit din partea mea adica, deja plec cu un handicap in ochii lor! N-am vrut sa-l las deloc, insa avea ochi rai, injura… Brusc mi-am amintit toate scenele de violenta care se petrec in oras, in toiul zilei. Si brusc m-am gandit ca ce folos ca am dreptate, poate iese si-mi da in cap cu o bâtă, si uite cum pot sa mor pentru ca am avut prioritate. Mi-am promis sa o las mai moale cu insistenta mea ca ceilalti sa respecte legile, nu de alta, dar macar din instinct de conservare. Insa e trist. Pentru ca mie mi se pare extraordinar de trist sa taci din gura. Mi se parea un comportament civic sa ii indemni pe ceilalti sa respecte legile. Mi se pare normal sa atentionez pe cineva ca i-a cazut ceva, atunci cand arunca aiurea gunoi pe strada, sau alte si alte exemple. Acum sa ma tem ca-mi vor crapa capul cu o bâtă? Eu singura n-as putea schimba lucrurile, dar daca suntem cativa care facem asa, poate societatea se insanatoseste… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It