vecini

Momentul in care mi-au dinamitat copilaria

13 février 2013

M-am nascut intr-o casa falnica de pe strada Nerva Traian, din Bucuresti. Desi nu am amintiri din copilarie (din cauze pe care nu le dezvolt acum), totusi, am franturi de amintiri legate de casa. Pe ea mi-o amintesc bine. Si curtea, cu dud in care ma cataram. Cu trandafir catarator care inflorea in preajma zilei mele de nastere. Cu bolta de vita de vie. Cu beci, in care nu intram, nu ca mi-era interzis, dar nu ma atragea. Cu pod in care gaseam tot felul de comori: sculpturi si picturi ale unui artist care locuise-n casa inaintea noastra. Langa casa noastra, in aceeasi curte, era casa unei matusi. Tanti Aglaia. Sotie de preot, tanti Aglaia picta. Casa ei era plina de tablouri, terminate sau pe cale de a fi desavarsite, picturi…. Pe acoperisul casei lui Tanti Aglaia, mai joasa decat casa noastra, ma urcam in zilele de vara sa fac plaja…. In curte trona un Volkswagen, model vechi, care in anii 70 avea deja vreo 15-20 de ani, si in care am tras reprize extraordinare de joc cu varul meu, Marcel. Mi-o amintesc pe doamna Voiculescu, vecina noastra. Celibatara, locuia singura, si avea vreo 70 de ani. Se tragea dintr-o familie care avusese o fabrica in cartier. Fabrica le fusese luata de comunisti. Ea traise ambele razboaie. Era fascinanta ca femeie, povestile ei erau extraordinare, cu razboaiele, nemtii, fabrica, venirea comunistilor. Ma fascinau si bibliotecile ei. Doamna Voiculescu citea in romana, franceza si germana. Vederea ii scazuse foarte tare, insa continua sa citeasca cu ajutorul unei lupe. Isi gatea in niste craticioare foarte mici, ca de papusa, portii mici. Era singura, si era in varsta. Dar gatea ca pentru papusi… Si-mi mai amintesc de domnul si doamna Gusti, o familie de evrei dintr-o curte alaturata. Si ei erau plini de povesti…. Apoi imi amintesc de catelul care ma iubea atat de mult incat se furisa pe sub poarta ca sa vina sa ma insoteasca la statia de tramvai, unde mergeam catre scoala (tramvaiul 19). Pana cand, intr-o zi, s-a suit in tramvai cu mine… tragedie. Scoala mea era pe cheiul Dambovitei, vizavi de Institutul Medico-Legal Mina Minovici. Scoala mare, frumoasa, in care am prins drag de invatatura din prima. Si peste toate aceste momente de fericire, a venit vara lui 1985. Este momentul in care mi-au dinamitat copilaria. In aceeasi vara a disparut scoala generala in care invatam, si casa parinteasca, in care locuiam de la nastere. Astazi, viata mea se desfasoara in cea mai mare parte in aceeasi zona. Trec zilnic de cel putin cateva ori pe langa locul pe care a fost construita casa mea. Ades, ma apuca o tristete profunda…. Ieri am gasit niste imagini ale zonei, si m-am bucurat extrem, desi m-am si intristat, caci erau imagini din momentul demolarii. Geografia copilariei mele a fost stearsa de pe fata pamantului, fara drept de apel. Ca si cand…. ca si cand nici nu existase vreodata. Ma simt ca un supravietuitor al unui razboi, ca si cand o bomba…

📌
43💬 read more

Autenticitate in trairi

27 décembre 2012

Am o meserie in care vin in contact cu foarte multi oameni. Pe toti ii ascult, cu toti vorbesc frumos. Pe limba lor. Stiu, de asemenea, sa ascult mai mult decat vorbesc. Sa tac mai mult decat spun. Dar, in viata mea privata, nu simt nevoia sa fac eforturi sa fiu ipocrita cu oameni cu care nu am nimic in comun, fie ei amici, sau chiar rude. A nu se intelege ca in viata profesionala sunt ipocrita. Sunt doar profesionist, dintr-o meserie bazata pe interactiunea umana, unde vin in contact cu tot felul de oameni, din diverse paturi sociale. Indiferent ca am fost jurnalist, PR sau consultant politic, am incercat sa fiu atenta, politicoasa, profesionista, sa gestionez bine situatiile de stres. Am preferat, cateodata, (aproape intotdeauna), sa tin in mine decat sa ma burzuluiesc. Am lasat tensiunile sa scada, nu sunt adepta furtunilor. Probabil ca, daca as fi, nici n-as fi un bun PR. Insa, in viata personala, nu simt nevoia sa vad oameni cu care n-am, clar, nimic in comun. Daca am, am, si-atunci acei oameni imi sunt si rude si, in acelasi timp, imi sunt mai ales prieteni, dar daca n-am mare lucru in comun, calitatea de ruda nu te face sa poti intra la mine-n casa oricand, si de altfel, nicicand. De vecini nici nu vorbesc, la mine sunt ca si inexistenti. Ii respect in sensul ca nu fac zgomot si salut pe scara, insa atat. Sunt cuminte si educata, nu trantesc usa la lift si incerc sa fiu conforma cu viata in comun. In schimb, nu doresc si nu ma simt obligata sa tin legatura cu oameni doar de forma, de circumstanta, de… Imi place sa fiu autentica in trairi. Caci, pana la urma, nu e corect sa « intretii » relatii doar de forma, de oricare fel ar fi acestea. Insa cei dragi imi sunt dragi, iar dorintele lor sunt mai presus de ale mele… Cred ca toata lumea ar fi mai simpla daca oamenii ar decide ca pot fi un pic mai autentici in trairi si sentimente. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
0💬 read more