franceza

Azi e 26 noiembrie. Peste 12 ore, la ora 14, se implinesc 17 ani de cand a murit Philippe, parte din sufletul meu. Pe 27 noiembrie ar fi implinit 49 de ani dar nu a mai apucat. A murit cu o zi inainte, la 48 de ani si 364 de zile. S-a distrus si sunt inca suparata pe el. Dar azi aleg sa imi amintesc doar hohotele de ras (amandoi eram indragostiti de glume, unele trecand de limitele normalului social acceptat), serile lungi, zilele intregi cand ne inchideam in casa, singuri, pentru ca am fost modelul de cuplu fuzional. Ne-am fost intotdeauna suficienti unul altuia. Lumea fiecaruia incepea si se termina cu celalalt. Din alegere si nu din constrangere sau conveniente sociale. Caci eram, amandoi, nepermis de liberi, nepermis de neconvenționali. Însă respiram unul prin și pentru celălalt. Nu ne pasa de nimic exterior cand eram unul langa celalalt. S-a îndrăgostit de mine la prima vedere, eu nu, ca habar nu aveam ce e iubirea. Aveam 17 ani. Eu am înțeles că îl iubesc abia după câteva luni, dar ne-am iubit intens, total. Azi aleg sa-mi amintesc cum se straduia sa vorbeasca romana, desi eu vorbeam franceza perfect. Dar era limba mea materna, cum sa nu-si doreasca sa o vorbeasca, iubindu-ma cum ma iubea? Si din eforturile lui, retin ca spunea: « domnisoara? Asta seamana cu Timisoara. », ca nu putea pronunta hrana (un h auzit si un r « rulat » erau mult prea mult pentru el), ca nu putea pronunta â, si atunci spunea muine, puine, cuine.. .. Si ca, intr-o discutie cu un prieten de familie al parintilor mei, medic chinez, straduindu-se sa se inteleaga, singura limba comuna fiind romana, cum si-au comunicat unul altuia ca le place carnea de vita? « I love vaca ». Aleg sa imi amintesc asta, si sa zâmbesc, si nu ziua in care a murit si felul cumplit in care… Aleg sa-mi amintesc un Philippe nebun, care ma antrena in tot felul de nazbatii incredibile, care ma lua sa plecam cu masina in Romania, la 3000 km (noi stateam langa Atlantic), pe neprevazute, si mai rau, pe nedormite. Cu el nimic nu era imposibil, iar deviza lui era: nu exista probleme, exista doar solutii. Și iubea România, poate mai mult decât mine. Avea puterea sa vadă pitorescul acolo unde eu vedeam altceva. Dumnezeu sa te odihneasca, sper sa mai radem candva, undeva, impreuna. {desi eu nu cred in nicio viata de dincolo, totul este acum, aici, bagati-va mintile in cap} ps. omul e deja mort, nu-l mai invie nimeni, desi poate multi am dori (sau eu macar). Eu prefer sa imi amintesc momentele bune, oricum 90% din timp am fost fericita cu el  Si nu e putin lucru, la vremurile pe care le traim. Si chiar asta voiam, sa arat ca poti pastra o amintire frumoasa a unei relatii trecute. Nu am resentimente, ii sunt recunoscatoare, si vreau sa stie lumea ca am fost fericita, si m-am bucurat enorm sa fiu cu el. A fost o onoare si…

M-am nascut intr-o casa falnica de pe strada Nerva Traian, din Bucuresti. Desi nu am amintiri din copilarie (din cauze pe care nu le dezvolt acum), totusi, am franturi de amintiri legate de casa. Pe ea mi-o amintesc bine. Si curtea, cu dud in care ma cataram. Cu trandafir catarator care inflorea in preajma zilei mele de nastere. Cu bolta de vita de vie. Cu beci, in care nu intram, nu ca mi-era interzis, dar nu ma atragea. Cu pod in care gaseam tot felul de comori: sculpturi si picturi ale unui artist care locuise-n casa inaintea noastra. Langa casa noastra, in aceeasi curte, era casa unei matusi. Tanti Aglaia. Sotie de preot, tanti Aglaia picta. Casa ei era plina de tablouri, terminate sau pe cale de a fi desavarsite, picturi…. Pe acoperisul casei lui Tanti Aglaia, mai joasa decat casa noastra, ma urcam in zilele de vara sa fac plaja…. In curte trona un Volkswagen, model vechi, care in anii 70 avea deja vreo 15-20 de ani, si in care am tras reprize extraordinare de joc cu varul meu, Marcel. Mi-o amintesc pe doamna Voiculescu, vecina noastra. Celibatara, locuia singura, si avea vreo 70 de ani. Se tragea dintr-o familie care avusese o fabrica in cartier. Fabrica le fusese luata de comunisti. Ea traise ambele razboaie. Era fascinanta ca femeie, povestile ei erau extraordinare, cu razboaiele, nemtii, fabrica, venirea comunistilor. Ma fascinau si bibliotecile ei. Doamna Voiculescu citea in romana, franceza si germana. Vederea ii scazuse foarte tare, insa continua sa citeasca cu ajutorul unei lupe. Isi gatea in niste craticioare foarte mici, ca de papusa, portii mici. Era singura, si era in varsta. Dar gatea ca pentru papusi… Si-mi mai amintesc de domnul si doamna Gusti, o familie de evrei dintr-o curte alaturata. Si ei erau plini de povesti…. Apoi imi amintesc de catelul care ma iubea atat de mult incat se furisa pe sub poarta ca sa vina sa ma insoteasca la statia de tramvai, unde mergeam catre scoala (tramvaiul 19). Pana cand, intr-o zi, s-a suit in tramvai cu mine… tragedie. Scoala mea era pe cheiul Dambovitei, vizavi de Institutul Medico-Legal Mina Minovici. Scoala mare, frumoasa, in care am prins drag de invatatura din prima. Si peste toate aceste momente de fericire, a venit vara lui 1985. Este momentul in care mi-au dinamitat copilaria. In aceeasi vara a disparut scoala generala in care invatam, si casa parinteasca, in care locuiam de la nastere. Astazi, viata mea se desfasoara in cea mai mare parte in aceeasi zona. Trec zilnic de cel putin cateva ori pe langa locul pe care a fost construita casa mea. Ades, ma apuca o tristete profunda…. Ieri am gasit niste imagini ale zonei, si m-am bucurat extrem, desi m-am si intristat, caci erau imagini din momentul demolarii. Geografia copilariei mele a fost stearsa de pe fata pamantului, fara drept de apel. Ca si cand…. ca si cand nici nu existase vreodata. Ma simt ca un supravietuitor al unui razboi, ca si cand o bomba…

… o sa sune clopotelul. Am emotii acum, si nu pot dormi. Ma gandesc la maine dimineata. Iar o sa intarzii, pentru ca stau vizavi de liceu si am sa plec in ultima clipa, traind mereu cu impresia ca stau aproape, am doar de traversat bulevardul. Si nici motive n-am sa intarzii, cine ar intelege? Doar stau vizavi. Ironia sortii. Sunt stresata, nu-mi gasesc bentita. Nici n-am chef sa-mi impletesc coditele, asa cum vrea Attila, profesorul de istorie care a bagat spaima in noi, de unde si porecla. O sa fie iar un an greu. O sa invat si prostii, care nu-mi vor folosi niciodata, pe langa toate lucrurile interesante pe care le aflu, sau cele frumoase (pe sufletul meu), care ma antreneaza si ma implinesc, cum ar fi matematica. Si fizica. Da, si fizica. Dar o sa trebuiasca sa suport niste rezistenta materialelor, economie politica, (oh, Nasta!), MC nu stiu ce, o materie ciudata desemnata prin niste initiale… O  sa tremur iar de teama doamnei Diaconu, profa de biologie, care mi se pare terorista, si a carei materie poate mi-ar fi putut placea, daca n-ar fi fost asimiliata in mintea mea cu personalitatea dnei Diaconu, care ma sperie… Poate ca anul acesta am sa fiu dezamagita de doamna Ioan, profesoara de franceza. Sunt indragostita de Alain Delon, de seninul ochilor lui, si devorez orice carte in franceza imi cade in mana. De curand, citesc San Antonio si alte romane politiste. Sunt pline de argou. Mi-am facut o lista si am de gand sa o intreb pe profesoara cum se traduc cuvintele… Cred ca da, anul acesta am sa am dezamagirea aceea ca ridica din umeri ingaimand o explicatie cusuta cu ata alba… Si una din cele mai puternice revelatii din viata mea: nici profesorii nu stiu tot! 🙁 In curand, la cateva saptamani dupa inceputul scolii, o sa mergem la practica. Nu stiu daca anul acesta mergem la cules de rosii sau de ceapa. As prefera la rosii. Ceapa uda miroase infiorator. Are sa vina iarna si vom sta cu manusile la maini in clasa. Si va fi incomod sa scriem cu ele. Dar e tare frig in scoala! Inca e bine totusi, de mine, acasa nu ne inchide lumina decat rar, si caldura avem cat de cat. Avem noroc, suntem legati cu niste blocuri in care locuieste personal de corp diplomatic strain. Lor le datoram faptul ca nu se intrerupe lumina cate o ora in fiecare seara, ca in celelalate cartiere. Si totusi, la mine in camera sunt 12 grade noaptea, iarna. Tot iarna, o sa ne scoata la dat zapada la scoala. E amuzant, intr-un fel. Doar intr-un fel. Nu mi-a placut frigul de cand ma stiu, nici zapada. Sunt o fiinta solara! Nu  cred ca ma voi indragosti anul asta. De altfel, capul meu e la invatatura si inima la Alain Delon 🙂 Parca nu mai am resurse sa daruiesc ceva cuiva… Zilnic cand o sa iesim de la scoala, am sa merg sa ma plimb. Foarte…

Am avut in ultimii 18 ani, dilema limbii, daca nu chiar mai demult. Acum insa, devine de netransat. Acuta. Sunt nascuta si crescuta in limba romana, mi-e draga, o iubesc, imi place sa ma joc cu ea, sa imi fie metoda, instrument, arma, sa cuceresc, sa supun si sa sfarsesc cu ea, prin ea, cu ajutorul ei… La 18 ani jumatate am plecat in alta tara, a carei limba o vorbeam déjà, din dragoste o invatasem (dragoste adolescentina pentru Alain Delon, zambiti va rog, acum gata, seriosi !). Mi-am ales o meserie legata intrinsec de limba, de exprimare. Mi-am ales sa fiu jurnalist. Am fost student si apoi jurnalist de limba franceza, observand, relatand, scriind in franceza. Gandind, visand, traind in franceza. Enervandu-ma si bucurandu-ma in franceza. Iubind in franceza. Am obiceiul sa spun, si e adevarat, ca pana la 27 de ani nu am spus «Te iubesc» in romana, acel te iubesc de amor, pasional, si nu cel pentru parinti. Am spus-o in romana, doar ca sa ma joc si sa-l invat si pe EL cum se spune asta pe limba mea materna. Am revenit in Romania, am facut aceeasi meserie, legata de cuvinte. Cu neologisme la inceput, vorba unui coleg de redactie 😉 Dar cu la fel de multa pasiune. Am reinvatat sa plang si sa rad in romana. Sa visez in romana. Fara sa vreau, m-am indepartat de franceza, desi 10 ani din viata si din suflet sunt acolo si vor fi mereu. Acum insa am o teribila dilema. Mi-am regasit, pe Facebook, fosti colegi de facultate (toti francezi) si fosti colegi de redactie, tot francezi, am si multi amici francezi din Romania. Unii din ei se chinuie sa inteleaga ce tot postez eu pe «mur»…Ca sa inteleaga, mi-au marturisit ca incearca cu Google, prost si nefinisat profesor, cu neajunsuri evidente. Nici nu vreau sa-mi inchipui ce iese tradus cu Google ce scriu eu in romana, cu jumatati de intelesuri, cu surasuri sau incruntari presarate printre silabe. Exista mai ales unul din ei care chiar se straduieste constant sa inteleaga ce spun. Ma simt ingrata si aiurea, ma simt incompleta ca nu pot sa scriu intr-o limba universala, pe care toti cei care-mi sunt dragi si importanti sa o inteleaga fara probleme. Iar ceilalti, deloc. Nici sa n-o vada, de fapt. Sa fie ca o cerneala invizibila, o limba invizibila, pentru cei cu care nu am legaturi sufletesti de vreun fel (cu un grad de intensitate mai mic sau mai mare, dar existente). Ma simt frustrata ca refuz unei treimi din lista mea de Facebook (pe putin), accesul la ceea ce gandesc, la ceea ce ma face sa rad, la ceea ce ma enerveaza, la ceea ce ma insenineaza, la ceea ce ma incrunta, la ceea ce am decis sa fac public, la ceea ce vreau sa dezvalui din mine si sa arat lumii. Dar sa scriu in franceza, doar in franceza, iar nu ar fi acceptabil. Nu pentru mine, eu sunt in continuare indragostita de aceasta limba, o iubesc visceral, din rarunchi, o…