Dacă doriți sa experimentați senzații tari…
Frig, foame, interdicții.
Strada Traian nr 147.
Probabil ca nu are nimic de mâncare.
Posted from WordPress for Android
Oct242014
Tag Archives: Bucuresti
Feb22014
A fost odata ca niciodata
Vizavi de Institutul Medico-Legal era scoala 79, scoala mea, demolata de dementi in 1986.
(imagine de la http://funnyblog.ro/bucurestiul-in-anii-1960-1980/)
26/11/2013 18:07
PT: Sarut mainile. Nu stiu daca fac o confuzie sau daca chiar am fost colegi in scoala gen nr. 79 , dar tare mult doresc sa scap de aceasta dilema cu acordul dvs. Cu respect si scuze pentru deranj. Multumesc
aujourd’hui 04:48
Mirandolina: eu am fost la scoala 79. In ce an ati fost?
aujourd’hui 12:29
PT: E clar ca am fost colegi. D-na diriginta Popa. Am invatat pana in clasa a 7 cand s-a desfintat scoala, cred ca in 1986, oricum ma bucur ca te-am revazut
12:30
M: nu-mi mai amintesc deloc numele dirigintei. Sunt ciudata, dar n-am amintiri din copilarie… E absolut teribil sa nu ai… Tu cum m-ai gasit?
si iertare ca am raspuns asa tarziu. Mesajul era in folderul Others, si nu l-am vazut decat aseara, cand faceam ordine prin mesaje.
13:15
PT: Pur si simplu, am cautat numele tau si ai aparut. Te-am recunoscut din poze si chiar ma intreb cum de ai ramas neschimbata dupa atatia ani. Felicitari. Tot frumoasa…
13:17
M: multumesc. Ma emotionezi. Cu alti colegi ai mai vorbit?
ps. Scoala, ca si copilaria, mi-au dinamitat-o, cum am scris si aici.
Aug92013
Geografii-perimetre
Toata viata mea s-a petrecut intr-un anume perimetru geografic. {desigur, exceptie fac cei zece ani petrecuti in cu totul alta tara}. Pe cat m-as muta oricând la capătul pământului, pe atat sunt extrem de reticenta sa-mi schimb cartierul, in București.
Sunt reticenta sa merg in alta parte, respirand cumva doar in ritmul partii acesteia de Bucuresti, desi cartierul copilariei nu mai arata deloc cum arata atunci (mi-au demolat si casa parinteasca si scoala, in aceeasi nefasta vara, a lui 1985). Au disparut lucrurile, locurile, ceea ce ar mai fi “riscat” sa constituie o amintire, sau sa reuseasca sa-mi smulga vreo tresarire de memorie. Ca sa desavarseasca tot, maternitatea in care m-am nascut, aflata si ea la o aruncatura de bat de casa noastra de atunci (si la doua de casa mea de acum), a fost inchisa, cu tot cu spitalul care o adapostea. Acum cladirea e in stare proasta, chiar nu-mi dau seama ce intentioneaza sa se intample cu ea…
Dar nu m-as muta. Pe cat m-as muta la Barcelona, New York sau Marsilia, pe atat nu m-as muta in Drumul Taberei, Balta Alba sau Colentina. Habar nu am de ce. Casa a fost aici (demolata), scoala primara si generala aici (demolata si ea). Am stat un an la kilometrul zero, in blocul lipit de magazinul Bucuresti. Apoi ne-am intors in zona “noastra”. Liceul meu e aici. Casa mea de acum e aici. A parintilor mei, tot aici. Si de atunci, din 86, cu exceptia anilor mei francezi, locuiesc si ma misc preponderent in aria geografica a nasterii. Si mi-e bine aici. Simt ca un soi de unde care ma protejeaza. Cert nu m-as muta in alte parti ale orasului (de fapt, ele-mi sunt atat de straine, desi strabat multe cartiere, mereu, cu masina, umblareata fiind de felul meu).
Cumva, parca oamenii si momentele importante ale vietii mele, tot aici sunt, aici se petrec, aici se “nimeresc”. Ca intr-o ursita.
Poate ca acesta e cercul meu magic. Locul de protectie. Matca.
