lectura

Eu si cartea mea mancam. Ca in copilarie. Adica ma duc zilnic la masa de pranz cu o carte. Si citesc cand mananc. Sau mananc cand citesc. Stiu, poate e un obicei prost. Poate e nepoliticos. Poate nu e buna digestia. Poate, poate, poate…  Am inceput sa ma intristez cand ies insotita la masa de pranz, pentru ca nu pot citi. Am nevoie (vitala, aproape) de momentul meu de singuratate, de break, de pauza din tot, din cotidian, din lucrurile dupa care alerg sau care alearga dupa mine. Am reluat un vechi obicei din copilarie: cititul la masa. Pentru asta bunica, Dumnezeu sa o ierte, se supara. Spunea ca e lipsa de respect pentru cine a gatit. Caci, veneam de la scoala, imi punea masa, si eu veneam cu o carte… in care ma refugiam. Aici, fiind restaurant, nu se supara bucatarii. Nici nu ma vad. Sunt un client anonim printre altii. Nici macar chelnerii nu par prea « agasati » ca citesc. Sunt cuminte, comand, platesc, nu fac zgomot… Ma comport civilizat. Cartile sunt radacinile mele, adanci. Imi amintesc ca atunci cand eram mica, mama imi lasa cate 5 lei in fiecare dimineata pe masa din bucatarie. O micuta comoara pe atunci (oamenii aveau salarii de la o mie si ceva de lei, un profesor, de pilda, castiga 2000 pe luna). Mama imi lasa cate 5 lei pe zi. Era mult. Mama era o femeie desteapta, de cariera, avea salariu mare. Ma rog, nu conteaza. Ideea e ca imi lasa 5 lei ca sa ma duc la cofetarie, sa-mi cumpar un suc, o prajitura, sa nu imi lipseasca nimic, sa pot sa-mi ofer (cel putin) ce au si ceilalti. Insa eu imi amintesc ca strangeam mereu banii ca sa-mi cumpar carti. Desi locuiam intr-o casa plina de carti . Sau, poate, tocmai de aceea. In casa noastra erau sute de carti, probabil chiar peste o mie, nu le-am numarat, desi, la un moment dat, ma pusesem pe o inventariere, ca sa le pot repera si gasi. Si astazi, sufar de o lipsa acuta de spatiu. Dar printre toate lucrurile pe care am calculat sa le elimin (partial, temporar, definitiv), din casa mea, niciodata, dar NICIODATA, nu mi-am pus problema sa renunt la carti. Flash back in copilarie. Strangeam bani sa iau carti. Si cartile nu prea se gaseau. Dar si acelea, care se gaseau, ce minunatii! Ma bucuram de ele, de fiecare dintre ele, le devoram, si inca si inca si inca. Pentru ca da, foarte des citesc si recitesc carti… Mai tarziu, am ajuns sa fiu frustrata de durata mica a vietii, fix din punctul de vedere al lecturii. Sa ma sperie ca traim doar atat, cand s-au scris atatea carti inaintea nasterii noastre, cand sunt atatea lucruri de facut, senzatii de incercat, locuri de vazut… si da, revin, carti de citit. Sigur, citesc (din pacate) mult mai putin decat o faceam candva. Si-mi amintesc tare tare spusele dirigintelui meu de la liceu, profesor de romana, care, disperat ca era diriginte la…

Cartile mele de zilele astea. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Intr-o sambata de iulie am fost la Relaxart, care avea ca tema Semne de Vacanta… 🙂 Impreuna cu Cristina si Ciprian, am vorbit despre moduri de aranjare ale cartilor, din cele mai surprinzatoare, si despre semne de carte. Acest mic obiect, atat de banal, in aparenta, si totusi atat de important si care lasa mult loc pentru imaginatie. Poate fi atat de divers, poate fi un cadou atat de bun care sa ne pastreze aproape de omul caruia i-l daruim. Ciprian a vorbit cu multa insufletire despre o multitudine de semne de carte, unele obiecte care sunt cu totul altceva, insa, deturnate de la scopul lor principal, devin semne de carte si ne insotesc lecturile. Discutiile si atmosfera placuta m-au incitat sa-mi amintesc de copilarie, si de carte… de acest obiect minunat in viata mea. Cand aveam 11-12 ani si mai tarziu, toata adolescenta, noptile tarzii ma prindeau citind. Pe la 1 dimineata, venea mama din capatul celalalt de casa sa ma roage totusi sa nu mai citesc, si sa sting lumina. O stingeam, asteptam sa se indeparteze, sa treaca un sfert de ora, si reaprindeam, reapucandu-ma de citit. Venea din nou, stingeam din nou, aprindeam din nou… si tot asa, pana cand scotea sigurantele de la panou 🙂 Iar cartile au fost intotdeauna foarte importante. Imi lasa mama dimineata pe masa din bucatarie cate 5 lei, pentru suc, prajitura, covrig, ce vroiam. Nu mergeam la cofetarie. Preferam sa strang banii si sa cumpar carti. Asa mi-am cumparat o gramada de carti care mi-au hranit sufletul si mintea. Iubesc lectura! Universul cartilor. Si astazi. Eu una nu mi-as inchipui viata mea fara carti, casa mea fara carti. Nu sunt acolo de decor. Sunt parte din viata mea, imi sunt la fel de utile ca si hainele. Fara haine as fi goala exterior. Fara carti, as fi goala interior, si mai grav! Multumesc mult, Cristina si Ciprian, pentru dupa-amiaza plina de caldura si de carti! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cartile. Acum mi-am dat seama ca nu am scris de unde provine “compozitia”. Doua de la un prieten nespus de bun, special, de care ma leaga fire nevazute. Doua de la prietena mea din copilarie, pe care o cunosc de 25 de ani, si mi-e extraordinar de draga. Doua de la o prietena cunoscuta acum mai putin de doua luni (daca ma gandesc bine), dar care a devenit foarte repede foarte importanta pentru mine, si este printre acei cativa “alesi”. Si a saptea, una, a mea, profesionala. Facultativa… Mi se pare extrem de frumos si neintamplator locul din care provin aceste carti. 2+2+2+1. Si sapte! Ce chestie. Cifra magica. Nu m-am gandit la asta cand le-am pus in geanta. Am stiut doar ca vreau sa le citesc. Si ca e momentul. Dar constientizand, este si mai frumos. Ca un timp petrecut cu fiecare dintre ei, plus un complement pentru constiincioasa din mine, profesional vorbind. Ca sa fiu mai buna, mai sus, mai departe. Mai senina. Nepretuit sentiment. Si cel mai frumos in aceasta descoperire este ca fiecare dintre ei mi-a dat carti importante pentru el insusi. Nu a fost genul de indemn: « Citeste asta, daca nu mai ai ce citi! ». A fost: « Trebuie sa citesti asta, este ceva foarte important si pentru mine, si va deveni si pentru tine! » Citind, petrec timp cu fiecare dintre ei, aici. Imi amintesc, pentru fiecare dintre ei, cuvintele cu care mi-au descris aceste carti, si cu care m-au indemnat sa le citesc. Incredibil de frumos. Va multumesc, dragii mei! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It