catel

Una din ocupațiile noastre principale era să prindem zilnic apusul, oriunde eram. Îmi plăcea mie iar el, pentru ca imi placea mie apusul, si a aflat din primele zile, s-a mulat perfect pe asta, parcă devenise scopul lui.De când a dispărut, mi-a fost greu si sa deschid ochii, darămite sa merg sa văd apusurile, cu precădere unde le văzuserăm împreună. Si oricum, oriunde. Acum însă, mi-am găsit cavaler. Negru, cu 4 lăbuțe neobosite si blanita sclipitoare de sanatate si tinerete. Si cutreierăm noi așa, fara oprire, m-a dus pe unde el nu fusese niciodată (el, adica proprietarul lăbuțelor și coditei, nascut langa Calarasi, si iesit pe langa bloc pana m-am intors eu la Bucuresti), iar pe unde eu nu credeam că mai calc. (din motive evidente, care se deduc din primele propoziții ale enuntului)Si, cand priveam in jur, am vazut ca e asa frumos incat era pacat sa nu fac o fotografie, doua, 30. Habar nu am daca o sa mai pot, vreodata, in alt context decat codita smecherasu’ share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

M-am nascut intr-o casa falnica de pe strada Nerva Traian, din Bucuresti. Desi nu am amintiri din copilarie (din cauze pe care nu le dezvolt acum), totusi, am franturi de amintiri legate de casa. Pe ea mi-o amintesc bine. Si curtea, cu dud in care ma cataram. Cu trandafir catarator care inflorea in preajma zilei mele de nastere. Cu bolta de vita de vie. Cu beci, in care nu intram, nu ca mi-era interzis, dar nu ma atragea. Cu pod in care gaseam tot felul de comori: sculpturi si picturi ale unui artist care locuise-n casa inaintea noastra. Langa casa noastra, in aceeasi curte, era casa unei matusi. Tanti Aglaia. Sotie de preot, tanti Aglaia picta. Casa ei era plina de tablouri, terminate sau pe cale de a fi desavarsite, picturi…. Pe acoperisul casei lui Tanti Aglaia, mai joasa decat casa noastra, ma urcam in zilele de vara sa fac plaja…. In curte trona un Volkswagen, model vechi, care in anii 70 avea deja vreo 15-20 de ani, si in care am tras reprize extraordinare de joc cu varul meu, Marcel. Mi-o amintesc pe doamna Voiculescu, vecina noastra. Celibatara, locuia singura, si avea vreo 70 de ani. Se tragea dintr-o familie care avusese o fabrica in cartier. Fabrica le fusese luata de comunisti. Ea traise ambele razboaie. Era fascinanta ca femeie, povestile ei erau extraordinare, cu razboaiele, nemtii, fabrica, venirea comunistilor. Ma fascinau si bibliotecile ei. Doamna Voiculescu citea in romana, franceza si germana. Vederea ii scazuse foarte tare, insa continua sa citeasca cu ajutorul unei lupe. Isi gatea in niste craticioare foarte mici, ca de papusa, portii mici. Era singura, si era in varsta. Dar gatea ca pentru papusi… Si-mi mai amintesc de domnul si doamna Gusti, o familie de evrei dintr-o curte alaturata. Si ei erau plini de povesti…. Apoi imi amintesc de catelul care ma iubea atat de mult incat se furisa pe sub poarta ca sa vina sa ma insoteasca la statia de tramvai, unde mergeam catre scoala (tramvaiul 19). Pana cand, intr-o zi, s-a suit in tramvai cu mine… tragedie. Scoala mea era pe cheiul Dambovitei, vizavi de Institutul Medico-Legal Mina Minovici. Scoala mare, frumoasa, in care am prins drag de invatatura din prima. Si peste toate aceste momente de fericire, a venit vara lui 1985. Este momentul in care mi-au dinamitat copilaria. In aceeasi vara a disparut scoala generala in care invatam, si casa parinteasca, in care locuiam de la nastere. Astazi, viata mea se desfasoara in cea mai mare parte in aceeasi zona. Trec zilnic de cel putin cateva ori pe langa locul pe care a fost construita casa mea. Ades, ma apuca o tristete profunda…. Ieri am gasit niste imagini ale zonei, si m-am bucurat extrem, desi m-am si intristat, caci erau imagini din momentul demolarii. Geografia copilariei mele a fost stearsa de pe fata pamantului, fara drept de apel. Ca si cand…. ca si cand nici nu existase vreodata. Ma simt ca un supravietuitor al unui razboi, ca si cand o bomba…

Un catel, asa cum toata lumea stie, isi iubeste stapanul neconditionat si foarte tare. Sunt nenumarate povestile care ilustreaza fidelitatea patrupedelor cu ochi umezi si botic rece. Nenumarate povestile in care catelul si-a urmat stapanul pana la mormant si dincolo de el…. Catelul se bucura intotdeauna cand vii acasa. Da din coada, sare in sus, sare pe tine, se gudura, te pupa, te linge! Si este un miracol mereu repetat. E mereu acolo, te iubeste si ti-o arata. Te asteapta, fidel. Iar ochii sai sunt intotdeauna plini de dragoste. Si-ti cere putin, atat de putin! O bucatica de mancare, un alint. O plimbare, un zambet si o mangaiere. Pana cand, dintr-un motiv sau altul, incepi sa-l neglijezi. Sa vii mai tarziu, sa pleci mai des, sa lipsesti mai mult. Fiecare plecare a ta ii frange o bucatica de suflet, oricat de fidel iti este, oricat de mult te iubeste. Fiecare plecare ii toarna in suflet picaturi de amar. Cu sufletelul sau de catel, suparat, cu o suparare cum numai fiintele iubite pot avea, o suparare impregnata de dragoste si de fidelitate, iti roade pantofii, iti roade cartile, iti roade, poate, chiar, mobila. Poate chiar face pipi pe gresie. Desi ti-e fidel… desi te iubeste dincolo de orice tagada. A fost o poveste despre un catel, care isi iubeste stapanul. A fost o poveste despre un catel cu ochii umezi. Cateodata tristi.  A bon entendeur, salut! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It