trandafir

– Sunt deprimata, hai sa mergem intr-un bar, ceva, sunt deprimata, ma prabusesc in mine! – O clipa, inchide telefonul, ca te sun eu. Roland tocmai se pregatea sa ude floarea cand sunase mobilul. Era Adelaida, o tipa non-conformista, care nu se sfia niciodata sa spuna ce gandeste si ce vrea. Chiar la acea ora, 21,30 seara, in mijlocul saptamanii. O schimbare brusca de program i-ar fi convenit. In mod normal, ar fi adormit ca un gandac plictisit, dupa o scurta motaiala in fata televizorului. Asa, va merge intr-un bar, va bea ceva tare. Va privi, mai direct, mai cu coada ochiului, picioarele Adelaidei, o priveliste oricum mai frumoasa decat tot ce avea prin casa. Uda cu atentie trandafirul japonez, o planta pretentioasa, care inflorea rar, dar facea o floare superba, de un rosu unic. Se uita la trandafir cu o oarecare ciuda. De cand isi cumparase aparatul de fotografiat cel nou, pentru care facuse economii vreo sase luni de zile, nu inflorise niciodata. Intre timp, mai pozase alte flori, dar tocmai pe cea din casa nu, pentru ca asta se incapatana sa nu-si scoata la iveala petalele. “Frumos, n-am ce zice”, se gandi Roland. “Eu te ud in fiecare zi, ca sa infloresti tu o data la doi ani, sau cand ai chef”. Dar nu-i nimic, va lasa acasa trandafirul cel capricios si se va duce la bar, unde va admira in voie picioarele Adelaidei. Lua telefonul mobil in mana, ca sa o sune. Dar in acel moment, facu o asociere. Se gandi ca daca iti place ceva, atunci trebuie sa cultivi acel ceva. Asa cum facea el, zi de zi, cu trandafirul. Pentru ca daca faci pasi gresiti, ceea ce iti place se ofileste. Isi imagina iar picioarele Adelaidei, iesite dintr-o fusta eleganta sau puse in evidenta de niste pantaloni savant alesi din garderoba, odihnindu-se sub o masa. Apoi si-o imagina pe Adelaida in intregul ei, manifestandu-si depresia in harmalaia si fumul din bar. In sfarsit, se incluse si pe el in tablou, si imagina toata scena: o conversatie cu frumoasa Adelaida pe aceleasi vechi teme rasuflate si indelung disecate – politica, barfe, sex, mondenitati. Si ca si acum ar fi dat banda “fast-forward”, vizualiza fumul si zgomotele intrand prin nasul si urechile Adelaidei, atacandu-i trupul si vestejind frumoasele ei picioare. Ce poti sa faci intr-un bar decat sa te stafidesti? – Buna! – o saluta Roland la telefon. – Asa, bine ca m-ai sunat. Mergem? – se entuziasma femeia. – Mai, acuma e si tarziu si chiar n-am niciun chef sa zac pe un scaun toata noaptea. Nu vrei mai bine sa ne trezim maine dimineata si sa mergem la munte? – …daa, nu e rea ideea. Nu am mai fost demult la munte. Bine, mergem! Adelaida era genul acela de fiinta spontana, gata oricand sa plece si in Honolulu daca i-ai fi propus. Dar, cea mai mare parte din viata si-o petrecea in masina, la birou si pe unde mai avea intalniri mondene sau de afaceri….

Pare ireal, dar e real. E la mine-n casa 😉 Fotografiat cu telefonul. E catifelat si ireal de frumos. Despre asta (sau si despre asta) vorbesc cand spun despre bucuriile intense. Da, stiu, sunt ciudata, si ma bucur de starea asta. Teoretic, primavara ne condamna la iubire. La mine iubirea n-are anotimp. Imbobocirile se intampla si iarna, cristalizate in zapada modelata, si primavara (firesc), si vara (sub soarele arzator), si toamna, printre copacii desfrunziti. Zarurile s-au rostogolit cum au vrut ursitoarele…. (eu am avut niste ursitoare mai jucause si adoptau metoda zarurilor) si la mine asa au decis. Iubirea sa fie viata, si  invers. Sa nu exist dincolo de iubire, fara ea, sa nu stiu vorbi decat limba asta. Parca ne condamna la iubire, primavara de obicei. O fi pedeapsa cu executare?   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

M-am nascut intr-o casa falnica de pe strada Nerva Traian, din Bucuresti. Desi nu am amintiri din copilarie (din cauze pe care nu le dezvolt acum), totusi, am franturi de amintiri legate de casa. Pe ea mi-o amintesc bine. Si curtea, cu dud in care ma cataram. Cu trandafir catarator care inflorea in preajma zilei mele de nastere. Cu bolta de vita de vie. Cu beci, in care nu intram, nu ca mi-era interzis, dar nu ma atragea. Cu pod in care gaseam tot felul de comori: sculpturi si picturi ale unui artist care locuise-n casa inaintea noastra. Langa casa noastra, in aceeasi curte, era casa unei matusi. Tanti Aglaia. Sotie de preot, tanti Aglaia picta. Casa ei era plina de tablouri, terminate sau pe cale de a fi desavarsite, picturi…. Pe acoperisul casei lui Tanti Aglaia, mai joasa decat casa noastra, ma urcam in zilele de vara sa fac plaja…. In curte trona un Volkswagen, model vechi, care in anii 70 avea deja vreo 15-20 de ani, si in care am tras reprize extraordinare de joc cu varul meu, Marcel. Mi-o amintesc pe doamna Voiculescu, vecina noastra. Celibatara, locuia singura, si avea vreo 70 de ani. Se tragea dintr-o familie care avusese o fabrica in cartier. Fabrica le fusese luata de comunisti. Ea traise ambele razboaie. Era fascinanta ca femeie, povestile ei erau extraordinare, cu razboaiele, nemtii, fabrica, venirea comunistilor. Ma fascinau si bibliotecile ei. Doamna Voiculescu citea in romana, franceza si germana. Vederea ii scazuse foarte tare, insa continua sa citeasca cu ajutorul unei lupe. Isi gatea in niste craticioare foarte mici, ca de papusa, portii mici. Era singura, si era in varsta. Dar gatea ca pentru papusi… Si-mi mai amintesc de domnul si doamna Gusti, o familie de evrei dintr-o curte alaturata. Si ei erau plini de povesti…. Apoi imi amintesc de catelul care ma iubea atat de mult incat se furisa pe sub poarta ca sa vina sa ma insoteasca la statia de tramvai, unde mergeam catre scoala (tramvaiul 19). Pana cand, intr-o zi, s-a suit in tramvai cu mine… tragedie. Scoala mea era pe cheiul Dambovitei, vizavi de Institutul Medico-Legal Mina Minovici. Scoala mare, frumoasa, in care am prins drag de invatatura din prima. Si peste toate aceste momente de fericire, a venit vara lui 1985. Este momentul in care mi-au dinamitat copilaria. In aceeasi vara a disparut scoala generala in care invatam, si casa parinteasca, in care locuiam de la nastere. Astazi, viata mea se desfasoara in cea mai mare parte in aceeasi zona. Trec zilnic de cel putin cateva ori pe langa locul pe care a fost construita casa mea. Ades, ma apuca o tristete profunda…. Ieri am gasit niste imagini ale zonei, si m-am bucurat extrem, desi m-am si intristat, caci erau imagini din momentul demolarii. Geografia copilariei mele a fost stearsa de pe fata pamantului, fara drept de apel. Ca si cand…. ca si cand nici nu existase vreodata. Ma simt ca un supravietuitor al unui razboi, ca si cand o bomba…

Coincidente stranii. Si mai mult de atat, chiar dubioase. Imi moare, sub ochii mei, de cateva zile, un trandafir, la care tineam mult. Mai mult decat la orice alta planta din casa, desi le iubesc pe fiecare in parte. Trandafirul de pe 11 februarie, o data cu o insemnatate aparte. Mi-era cumva si mai drag pentru ca « se nimerise » sa ajunga la mine in acea zi. Uneori viata e plina de coincidente ciudate. Trandafirul era splendid, minunat. De cateva zile, de cand eu ma ofilesc, se ofileste si el. Ca o transmitere a raului. Ca si cum ar prelua de la mine, din interior, framantarile, gandurile, durerea. Mi-as dori sa nu moara si el. Incerc sa-l salvez, din tot sufletul incerc. Macar pe el sa-l salvez. M-ar durea pierderea lui mai mult decat alte plante ofilite, de-a lungul vremii. Pentru ca a aparut in acea zi, in care eu am primit acel mesaj. Pentru ca, involuntar, istoria lui s-a legat atunci, cu fire nevazute, de istoria mea. Stiu, se poate spune ca atunci cand doresti sa gasesti semne, le gasesti. Nu e neaparat asa. Eu cred ca e obligatoriu sa nu ignori semnele. De cate ori le-am ignorat, am constatat, ulterior, ca avusesem intuitia potrivita si ca pornirea mea fusese cea buna. Si ca ar fi trebuit sa o ascult, sa ma ascult. De aceea, vreau sa traiasca. Si pentru ca mi-e drag, fiind legat de acel moment (fara voia sa, fara stirea mea, pur si simplu o coincidenta). Si pentru ca a inceput sa se ofileasca in acelasi moment cu mine (si de data asta nu mai spun doar coincidenta, ci tulburatoare coincidenta). Ca si cand i-as transfera starile mele. Si nu vreau. E geamanul meu. E ca mine, exact. Are frunzele extraordinar de verzi si sanatoase. Dar bobocii i s-au uscat neinfloriti. Tulburator, de-a dreptul incredibil. Si eu sunt, ca si el, puternica, dura, calma, zambitoare. Glumesc, chiar, zilele astea. Ceilalti rad mult in preajma mea, de lucrurile pe care le spun. De unde-mi gasesc forte, nu stiu. Insa, in mine, in interior, nevazuti, bobocii stau sa se usuce. Ma arde si ma seaca senzatia asta. Vreau sa traiasca, poate mi-ar transfera el mie inapoi inflorirea. Cu logica mea implacabila, cu analiza mea precisa, parca-mi amintesc, ca prin vis, ca  « nu se moare din asta« . Senzatia mi-e ca la sfarsit de lume, scufundata in abis. Si nu abisul placerii, desi mintea-mi joaca feste, si in vis, il simt langa mine, il strang in brate, ma las cuprinsa, si ne scufundam incet, impreuna, in abisul placerii… Iar acel « nu se moare din asta » incepe sa sune a « poti spune ca nu se moare, doar pana cand se intampla« . Si nici macar n-ar fi rau, daca s-ar intampla acum, brusc. Macar am trait frumos, intens, pana la capat. Da’ nici macar nu scap. Doar mi se usuca bobocii, desi frunzele-mi sunt sfidator de vii, de verzi, de doritoare de viata. Ca un protest. Stari, staruinte, prea multe ganduri. Increngaturi, incrucisari….