amintiri

Urăsc despartirile. Ultima seara, ultimul tren, ultimul tango, fie el și la Paris, la New York sau aiurea în lume. Ultima cina, ultimul pahar de vin, sau chiar si de sampanie, ultima baie in mare, ultima cafea, ultimele minute de soare… Urăsc peroanele (imaginare sau nu) și aeroporturile. Nu cred ca știu să îmi iau niciodată « la revedere » satisfăcător. Mereu mă pândește gândul fatal al iremediabilului, umbra amenințătoare a lui « adio », spectrul acesta sinistru, așternându-se peste promisiunea lui « pe curând », peste inflorirea unei revederi. E ciudat ca-mi plac apusurile. Asfintitul contine in el un sfarsit, un adio. Insa ma fascineaza. Poate din cauza ca soarele a rasarit mereu a doua zi.  Cu regularitate. Urasc despartirile, fie ele si temporare. Tot asa cum urasc un 1 septembrie, sau mai bine zis un septembrie. Nu-l voi mai putea vedea niciodata cu aceeasi ochi, din pacate. Nu-l voi mai putea trai la fel. Uneori imi doresc sa nu am amintiri. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Poate ca n-ar trebui niciodata sa incercam sa ne reinviem amintirile, ci ele sa ramana in raftul lor, bine clasate. Poate ca ar trebui sa le privim si sa le stergem de praf doar atunci cand vrem sa profitam de ele, dar sa nu incercam sa le scoatem din raft. Nu manipulam obiecte, ci oameni si suflete, atunci cand hotaram sa dezgropam amintiri. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Circula de cateva zile in online o scrisoare a unei prostituate catre o sotie. In Statele Unite. Nu stiu daca e adevarata sau falsa, poate fi foarte bine falsa, scrisa ca si cum. Oricum ar fi, mie mi se pare foarte discutabila. Pe scurt, daca nu ati citit-o, in doua cuvinte va rezum ce scrie in multe cuvinte: prostituata o indeamna pe nevasta sa nu-i refuze sexul sotului, ca uite ce se intampla, ajunge la ea, etc. Primitiva, minimala si cumva primara gandirea care a zamislit aceasta misiva. Pentru ca, orice ar fi, si oricata dragoste ar exista intr-un cuplu, dorinta dispare, pasiunea aceea arzatoare n-are cum sa dureze o mie de ani. De ambele parti. Nici dorinta lui, nici dorinta ei. In consecinta e mai usor sa vezi atragator pe cineva din exterior, pur si simplu pentru ca e necunoscut, nou.Asa ca sfaturile din scrisoare sunt cam inaplicabile. Pasiunea nu se poate mima. Sau nu mii de ori. Asta e viata. Nu e neaparat ideala, dar asa se intampla. Am aceeasi experienta. Pasiunea aceea nebuna a trecut, dupa un timp. Si ne-am iubit in continuare. Doar ca nu ne mai smulgeam hainele de pe noi. Ei bine, asta e viata. Pasiunea aia cu furie dureaza cativa ani, maxim 5 in cazurile foarte bune, in general 2-3.  Apoi ramane iubire, respect, parteneriat, incredere, rasete multe, obisnuinta. Da, si obisnuinta, oricat de rau ar suna… Insa obisnuinta e si rea, e si buna. Te relaxezi, nu mai ai surprize, nu mai stai cu sufletul la gura. Obisnuinta… Toate micile gesturi care conteaza enorm. Dar da, e complicat sa depasesti momentul in care pasiunea dispare. Eu, cand mi s-a intamplat, eram foarte mica, si recunosc ca m-a debusolat. Pentru mine dragostea e intensitate si ardere adanca. Mi-e greu sa o vad cuminte, curgand ca o apa lina. S-a vazut clar granita, la noi. Initial, eu mai plecam singura acasa, la 3000 km, aveam mai multa vacanta decat el. Altfel, noi eram modelul fuzional de cuplu, ochi in ochi, respirand cu aceiasi plamani, gandind cu acelasi creier. Dar plecam pentru ca aveam mai mult timp. Cand reveneam, ma lua de la aeroport si nu conta nimic, nici mancare, nici desfacut bagaje, nici macar dus, ne aruncam flamanzi unul asupra altuia. Ei, peste niste ani, la noi cam 5 au fost, ma lua de la aeroport, veneam acasa, sporovaiam, mancam, faceam dus, ne bagam in pat si abia apoi…. Si era reciproc. Evolutie. Transformari ireversibile, iremediabile. Implacabile. Si na, teoretic toti si toate stim teoria, doar ca practic, viata te duce in alta parte… la o cumintire, la o linistire, naiba stie cum s-o chema. Eu n-am trait-o prea bine, probabil nici el. Sigur ca stim toti teoria, si unii o si aplicam (eu una o aplicam, o aplic, o voi aplica, adica sunt mereu sexy – asta si pentru ca-mi place mie sa fiu asa, sa ma ingrijesc, sa ma imbrac, sa am tocuri, decolteuri, ciorapi interesanti uneori, nu imi neglijez partenerul, ma rog, si toate lectiile…

26/11/2013 18:07 PT: Sarut mainile. Nu stiu daca fac o confuzie sau daca chiar am fost colegi in scoala gen nr. 79 , dar tare mult doresc sa scap de aceasta dilema cu acordul dvs. Cu respect si scuze pentru deranj. Multumesc aujourd’hui 04:48 Mirandolina: eu am fost la scoala 79. In ce an ati fost? aujourd’hui 12:29 PT: E clar ca am fost colegi. D-na diriginta Popa. Am invatat pana in clasa a 7 cand s-a desfintat scoala, cred ca in 1986, oricum ma bucur ca te-am revazut 12:30 M: nu-mi mai amintesc deloc numele dirigintei. Sunt ciudata, dar n-am amintiri din copilarie… E absolut teribil sa nu ai… Tu cum m-ai gasit? si iertare ca am raspuns asa tarziu. Mesajul era in folderul Others, si nu l-am vazut decat aseara, cand faceam ordine prin mesaje. 13:15 PT: Pur si simplu, am cautat numele tau si ai aparut. Te-am recunoscut din poze si chiar ma intreb cum de ai ramas neschimbata dupa atatia ani. Felicitari. Tot frumoasa… 13:17 M: multumesc. Ma emotionezi. Cu alti colegi ai mai vorbit? ps. Scoala, ca si copilaria, mi-au dinamitat-o, cum am scris si aici. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It