Daca un abuz e raspandit, asta nu-l face acceptabil

Utilizarea drepturilor de autor este larg răspândită în industria media“, sunt argumentele celor de la Mediafax, de aici. Ah, si? Adica vrei sa zici ca daca X a furat, e mai putin reprobabil ca si Y fura? Faptul ca utilizarea drepturilor de autor este larg raspandita nu le face mai putin abuzive pentru angajat si evazioniste fata de stat.
Iar utilizarea lor este larg raspandita DOAR aici, in Romania. Si nu, nu are legatura nici cu criza, nici cu declinul presei.
Sa va spun eu o poveste. Poate frumoasa, dar cat se poate de reala. A fost o data ca niciodata o fetita care a plecat la 18 ani in Franta si a facut acolo facultatea de jurnalism cot la cot cu francezii. Nu cu Erasmus, nu cu programe de schimb universitar. De altfel, in Romania, fetita era studenta la Universitate, la Facultatea de Matematica. Sigur cu burse sau Erasmus nu la jurnalism ajungea, ci la matematica. Bun, dupa ce fetita a facut facultatea cot la cot cu nativii respectivei limbi, fara niciun tratament special, intrata exact cu acelasi mod de selectie ca si francezii si facand studiile cot la cot cu ei,  (si despre facultate este mult de spus, ea fiind extrem de aplicata, practica, aproape de profesie), a devenit jurnalist in acea tara.
In fine, dupa facultatea in care am facut stagii, dar NU cu numele, ci stagii platite, (fiind platiti ca jurnalisti, asta era una din conditiile obligatorii ale stagiilor de vara- unele lungi de 2 luni), deci adevarate stagii lucrate, ca nimanui nu-i convenea sa te plateasca si sa te tina sa te uiti la oameni cum lucreaza, deci dupa facultate, am devenit jurnalist.

In Franta exista doar 6 scoli de jurnalism recunoscute de profesie. Ele scot nu mai mult de 30 de elevi pe an fiecare. De pilda, scoala mea, desi exista de la inceputul anilor 70, nu a scos in acesti 40 de ani mai mult de 1400 de absolventi.  Ele nu scot elevi pe banda rulanta cu diplome care nu folosesc la nimic. Scot jurnalisti in masura in care profesia ii poate absorbi. Si scot oameni functionali, care stiu ce au de facut cand ies din scoala, nu unii care intra pe usa redactiei si habar nu au pe ce lume traiesc.

carte de presseOk, iata-ma ajunsa jurnalist, cu diploma, in piata muncii din Franta. Iunie 1994. Da, 20 de ani am anul acesta, la multi ani, sa-mi traiasca 🙂

Acum intru in miezul problemei, acela al contractelor si salarizarii. Principala usa de intrare in presa franceza erau les stages de remplacement (stagiile de inlocuire — n. red. a unei persoane care lipseste).
Acolo, orice jurnalist care pleaca in vacanta este inlocuit de ALT OM. Nu, colegii lui nu lucreaza mai mult pentru ca el nu este acolo, pentru ca e in concediu sau pentru ca este bolnav. Orice om care lipseste este inlocuit. Iar omul care-l inlocuieste este platit. Iar omului care-l inlocuieste i se face CONTRACT DE MUNCA. Chiar si pentru o zi. Da, daca un om este racit, suna dimineata ca nu vine, si are concediu medical pentru o zi sau doua, pentru raceala, ziarul suna un inlocuitor. Da, pentru o zi si pentru doua zile. Da, si i se face contract. Da, pentru o zi. Si pentru doua. Pentru ca ziarul are o serie de oameni (studenti iesiti din scolile de jurnalism agreate de profesie — explic imediat si asta), functionali imediat, pe care i-a testat uneori (la inlocuiri de acest gen), si pe care ii suna. Si care consimt sa fie sunati si vin cand sunt sunati.

Contractele de munca facute cu aceasta ocazie se numesc CDD (contrat a durée déterminée), adica contract cu durata determinata. Ca e o zi, ca sunt doua, ca e o saptamana, o luna. Sau pe perioada cand inlocuiesti o femeie in concediu mai lung, de maternitate. Apoi intri in CDI (contrat a durée indéterminée), cand te angajeaza. Si te angajeaza dupa o serie de CDD-uri, daca, bineinteles, relatia a fost buna de ambele parti. Daca ai fost la inaltimea asteptarilor si ai muncit bine, repede, etc. Eu am avut 44 CDD inainte de a avea CDI. 44 dintre care multe, de o zi sau doua, cum am spus mai sus. Nu se pune problema, NICIODATA, in viata vietilor, sa fii jurnalist si sa lucrezi la o redactie fara contract de munca. Drepturi de autor? ce e aia? se aplica la scriitori, la artisti, la compozitori. Nu, nu se aplica unui jurnalist angajat, caruia ii ceri prezenta zilnica si furnizarea zilnica a unui volum de munca. Acel om este un angajat si are un contract de munca. Si multe alte avantaje, evident, in Franta. Cum ar fi: asigurare medicala complementara (mult peste cea de stat), din care angajatorul plateste jumatate si angajatul jumatate. Cheltuieli de deplasare (o suma forfetara pe kilometru parcurs, cand iti folosesti masina in reportaje — nu, nu ti se plateste doar benzina, ci o suma pe fiecare km, care acopera ORICE CONSUM, basca uzura pieselor, deci credeti-ma ca suma era total satisfacatoare). Niciunui patron de presa din Franta, si am spus bine NICIUNUI patron de presa nu i-ar trece macar prin cap in viata lui sa nu respecte aceste lucruri. De ce? pai se trezeste minim cu o greva pe cap (da, oamenii aceia chiar isi cunosc drepturile, chiar le revendica, si da, oamenii aceia sunt solidari, ar face greva si pentru un coleg nedreptatit), daca nu chiar cu mai mult (plangeri, etc). Iar chestia cu scandalul/greva pentru un coleg (nici macar coleg inca, ci cu CDD), am vazut-o cu ochii mei, am trait-o. Pentru ca oamenii aceia realizeaza ca orice abuz asupra cuiva se rasfrange asupra intregii redactii. Mai multe detalii despre redactia mea, in Var Matin, mon journal, mon amour.

Nu, nu exista notiunea de contract de drepturi de autor intr-o tara normala la cap care vrea o presa normala la cap. Vrei jurnalisti onesti si echidistanti, si tu esti primul care le pui o presiune (financiara)? Pai o presa cat de cat apropiata de un ideal (ca oricum obiectivitatea completa e o utopie), se obtine in primul rand prin respectul si plata normala a angajatilor.

Nu, nu compar mere cu pere. Compar doua tari europene si nu numai geografic europene. Avem pretentii de Europa, dar ne comportam ca in sclavagism. Sa fim seriosi. Nu, nu compar Africa neagra cu America de Nord. Compar lucruri comparabile, sa ne intre in cap.

Salarizarea, sa zic si despre ea doua vorbe. Au o grila de salarizare nationala, foarte clara, detaliata, care prevede absolut toate pozitiile din presa (scrisa, audiovizual, etc). Aceasta grila este semnata de Conventia Nationala a Jurnalistilor, organism national fara de care nu existi ca presa in Franta. Grila este respectata cu sfintenie. Niciunui patron nu i-ar da prin minte sa nu o respecte. Ah, daca vrei sa nu o respecti, in plus, minunat. Daca nu vrei sa o respecti, in minus, NU EXISTA. Grila aceasta, nu numai ca prevede salarii precise pentru orice pozitie din orice organ de presa, dar prevede si cresterile NORMALE de salariu. Ele sunt obligatorii. Patronul poate sa nu-ti creasca salariul doar daca invoca greseli grave. Si nu de genul “nu mi-a placut cum s-a uitat la mine dimineata“, “nu m-a pupat suficient in fund ieri“, “avea cizme mai rosii, e mai  blonda si m-a eclipsat“, ci motive serioase, greseli grave.

Am intrat in presa din Franta in iunie 1994. Primul meu salariu, 7800 de franci. In 2000, deci la 6 ani dupa, salariul meu era de 13.000 franci (aproximativ 2.000 euro). Si aveam doar 27 de ani in 2000. Dar eram serioasa, munceam, si asta era salarizarea absolut normala, cresterile firesti.

Venita in Romania, lasa ca m-am luat cu mainile de cap ca la prima mea experienta cu presa, la ziarul National, lansat de Cristoiu, condus de Voicu pe vremea mea, a trebuit sa scriu DE MANA (noroc ca sunt desteapta, si n-a durat mult). Eu de mana nu scrisesem in viata mea ca jurnalist. Inca din 1994, in Franta, am scris numai la computer.  Deci lasa ca m-am luat cu mainile de cap din cauza asta si a salariului infinit de mic (125 de dolari, eu venind de la 13.000 franci, cum am zis), dar imediat dupa…

Pai toti anii de presa din Romania, ca au fost colo sau colo, ca au fost in locuri prestigioase cum sunt saptamanalul economic Capital (din Ringier), sau proiecte independente (cum a fost revista mea de suflet, Business Leader), ca au fost prestigioase licente straine, cum ar fi revista Business Week, editia romana, ca au fost Banii Nostri (a lui Popovici, inchis in dosarul Trofeului Calitatii in Constructii cu Adrian Nastase), a trebuit sa lucrez cu aceasta forma de plata, drepturi de autor. Sa nu ne ascundem dupa degete, este o forma de eludare a legii, si in masura asta, practicata la scara asa de larga, practicata automat, devine, DA, evaziune fiscala. Asta in ce priveste raportul cu statul. In ce priveste raportul cu angajatul este un abuz. “Dar cum acceptau angajatii?”, ma intreba mama asta seara. Pai, mama, si eu am fost platita asa ani de zile. Crezi ca aveam ce face? crezi ca daca faceam nazuri aveam castig de cauza? Nu. Altul la rand, pa. Si, repet, nu e vorba de criza, eu am iesit din presa in 2007, nici picior de criza. Desigur, in acesti ani mi-a crescut salariul, chiar mult (ametitor pentru Romania). Dar modalitatea de plata tot asta ramanea. Si modalitatea asta de plata, contrar a ce afirma comunicatul Mediafax, nu este corecta. Faptul ca e raspandita nu o face mai buna, mai morala, mai acceptabila. Da, si eu am acceptat-o. Ca n-aveam incotro. Dar undeva lucrurile astea trebuie sa se termine.
Mizeria asta e generalizata in presa din Romania. Ca e generalizata nu o face mai putin mizerie.
Daca oamenii lucreaza full time si li se cere un program, nu un rezultat al muncii (respectiv articol), sunt ANGAJATI, fara niciun dubiu, si trebuie sa aiba contract de munca.

ps. despre presa din Franta, viata mea acolo si diferentele dintre profesie (de la cer la pamant), as mai avea de scris vreo 10 postari, cu abordari diferite. Poate am sa fac o serie.

 

 

Monitorizarea e mama intelepciunii

Scriu rar spre deloc politic (dintr-o alegere constienta). Dar hai sa scriu acum, cumva inceputul asta de campanie trebuie marcat.
A dat un om (Sturzu) un comunicat in care-l preamarea pe Victor Ponta, care “depaseste in popularitate pe Facebook, lideri mari ai Europei” (sau asa ceva).
Un fost coleg de presa, intrat pe pagina lui Ponta se mira (intr-o masura, justificat), de oamenii din lista lui pe care-i vazuse dand like paginii premierului: “Intru pe profilul de FB al lui Victor Ponta şi ce-mi văd ochii? Că pe Ponta îl plac mai multe persoane despre care ştiu sigur că nu i-ar da LIKE, jurnalişti, un director de la Gaz de France şi chiar un membru onorabil al PNL, care postează mereu că votează cu Iohannis. Poate nu înţeleg eu cum funcţionează FB, priviţi poza în stânga, jos.”

vvp

Simplu, si nimic de mirare. In ce-i priveste pe cei din PNL, i-au dat like pe bune pe vremea USL și nu l-au luat înapoi dupa, poate si pentru ca e firesc, ca om activ politic, sa fii la curent cu ce face un competitor important. 
La jurnaliști, de asemenea, este normal. Nu dai like la o pagina doar pentru ca iti place, ci pentru ca vrei sa primești update-urile de la acea pagina în news feed, din rațiuni de curiozitate profesionala. Omul e totuși prim ministru, ca jurnalist e firesc sa îl “urmărești”

Like-ul nu are numai rolul sau “primar” de “imi place, te plac, te vreau, sunt al tau, sunt pentru tine”.
Practic, in unele cazuri, like-ul are rolul federator de a strange intr-un singur flux paginile si oamenii pentru care ai un interes (si in timp real). Altfel, intrand manual pe fiecare oricum risti sa pierzi ceva important.
Cand tu te uiti la Macovei, de pilda, posteaza Ponta ceva la care ar fi bine sa reactionezi in timp util (asta e un scenariu foarte plauzibil, mai ales in campanie).  Este premier, si unul din candidatii importanti la presedintie. Nu ai cum sa-l “ignori”, nu de placere/neplacere e vorba.

Este normal sa-ti monitorizezi concurenta. Extins la comercial, daca as fi, de pilda, la comunicare la Carrefour, firesc ca as fi dat like la Auchan, Cora, Kaufland, etc.  Sau daca as fi la comunicare la Michelin, evident as fi urmarit ce fac Goodyear, Pirelli, etc.
Informatia e putere, n-ai cum sa lupti pe o piata comuna daca nu stii ce face concurentul. Este vital sa ai idee despre actiunile sale, ca sa ai reactie, daca este nevoie.

In ce priveste partea cumparatului de like-uri, cum bine observa cineva, isi fura singuri caciula cei care recurg la asta. Pentru ca algoritmul Facebook-ului face ca pagina ta sa fie afisata si in functie de rata de interactiune. Zecile de mii de like-uri cumparate sunt conturi care nu interactioneaza cu postarile paginii tale, ca atare pierzi din relevanta si ca si consecinta, si din vizibilitate (cea gratuita, neplatita).

{ poza este de aici }

Google+ si geolocalizarea

Am de ceva timp cont pe G+. Era firesc, pentru ca am fost utilizator beta la Gmail, inca din 2004, sunt unul din primii romani cu cont pe Twitter, august 2007 (trebuia sa vad cu ce se mananca- interes profesional- dar nu m-a prins deloc). Bun. La prima vedere, nici G+ nu ma prinde, si ii gasesc multe neajunsuri. De altfel, am pariat pe faptul ca va esua (mai precis pariul e ca nu va depasi FB in 2 ani). Pariul ajunge la “maturitate” pe 13 iulie 2013. Om trai si om vedea. Eu ma bazez pe diverse chestii, nu numai pe o parere personala. In primul rand pe faptul ca, exact ca in cazul telefoniei mobile, oamenii se aboneaza in reteaua de telefonie unde sunt abonati prietenii lor. Asa si in retelele sociale. Iti faci cont unde sunt deja prietenii tai. Majoritatea prietenilor sunt acum pe Facebook. Pana sa se produca fenomenul de portabilitate (din telefonia mobila), respectiv migrarea, va dura destul de mult. Oamenii sunt acolo, (in FB) cu liste facute, poze incarcate, content creat, prieteni stabili, obiceiuri deja create, automatisme asimilate…. Prea mare deranjul sa migreze.

Dar nu despre asta vroiam sa scriu aici. G+ are serviciu de geolocalizare. Si dau eu click dimineata ca sa explorez, sa vad ce e, cum e, curioasa de orice chichita tehnica.  Booon. Si-mi afiseaza fix strada mea. Mda, foarte tare. Si ce am visat azi noapte nu-mi spune G+? Sau daca am dormit pe partea stanga sau pe partea dreapta? O sa avem senzori si-n pat….

Scenariu: dimineata, deschizi laptopul, te conectezi la Google si o voce iti recita: “Buna dimineata, astazi este 2 august 2011, afara este senin si o temperatura de 20 de grade. Noaptea trecuta ati dormit 5 ore si 22 de minute, din care 3 ore 47 pe stanga si 1 ora 35 min pe partea dreapta. Timp de 18 minute ati visat o calatorie in Tibet, timp de 21 de min v-ati visat iubitul. Nu v-ati trezit nici sa mergeti la baie, nici sa beti apa. Ati dormit dezvelita. Atentie, daca maine dormiti dezvelita din nou, veti raci. Coordonatele dvs sunt: latitudine… longitudine… Astazi, urmatoarea deplasare se va efectua la adresa… unde veti petrece…. ore. Aveti o intalnire la ora… pe strada…. Atentie, astazi trebuie sa cumparati lapte si ciocolata, ieri ati mancat-o pe ultima. Aveti o oferta la…. vedeti in dreapta, in email, in publicitatea contextuala. Sa aveti o zi buna! Observatii: stim ca mergeti cu viteza cam mare si beti cam multa cafea. Riscati sa trebuiasca sa va afisam publicitati contextuale de comenzi taxiuri, respectiv de cabinete medicale. Sa aveti succes, pana la urmatoarea conectare, in cateva ore. Ah, ca era sa uit: beti mai multa apa plata!

Acum, dincolo de gluma, mi se pare grav. Una e sa fac eu check in cand vreau [CAND VREAU] pe foursquare, unde vreau, alta e sa-mi ia urma automat. Deci in G+ apesi un buton, iti zice pe ce strada esti, si o publica automat….Mai grav de atat e ca ei stiu unde sunt eu in orice moment. Chiar mi se pare teribil… desi  sunt pro internet, pro online si interactiune. Eu sunt cea care visez sa putem fi online fara device, sa avem o comanda mentala prin care sa fim on/off. “Go online”, si gata, esti conectat direct mental, ii dictezi ce sa scrie si unde. “Go offline” si te deconectezi. Dar desi imi doresc ca solutia asta sa devina reala, eu tin foarte mult [si] la offline, la intimitate, la privat, la notiunea de anonimat protejat si de personal. Dar, vorba unui prieten: “Unde te trezesti? vrei intimitate? ei iti dau motor de cautare gratuit, email gratuit… Platesti ceva?”

Later edit: Apropo de spionajul lor in viata noastra: ma gandeam ca, intr-un fel, sunt “obisnuita” cu asta, “de mica”. In Franta bancherul meu stia exact ce produse de finantare sa-mi propuna, cat e de probabil ca dau inapoi banii, si in ce fel. Acolo, platind aproape orice cu cardul, mai putin painea, bancile iti fac un profil psihologic relativ exact. Caci el stia cum mi-a evoluat salariul timp de sase ani,  daca sunt un temperamant cheltuitor sau un temperament econom, stia daca-mi dozez bine banii de salariu sau daca-i fac praf , stia cati bani dau pe carti si produse culturale, pe haine, pe restaurant, pe benzina, pe vacante, daca merg la Auchan, la Continent, la Mammouth sau SuperU, daca inchiriez barca, daca imi cumpar echipament sportiv sau nu, daca beau cu precadere vin rosu sau alb, de cate ori pe luna merg la cinema, cat vorbesc la telefon, daca-mi plac gadgeturile sau machiajele, daca am marci preferate si care sunt acestea… Si altele, si altele…. Dar, in continuare, eu sunt adepta ferventa a platii cu cardul, desi ofera o trasabilitate sporita a vietii mele. Si intr-o dimineata, ma voi trezi, si din laptop va iesi o voce care va spune: “Buna dimineata, astazi este… , afara este senin…