kilometri

Intoarcerea

19 mars 2018

« Nu uitați in această noapte să dați calendarul cu doua luni înapoi și să returnați mărțișoarele « , zice cineva, desigur, in gluma. E gluma, dar pe mine m-a atins undeva adanc. Ma invoiesc sa dau inapoi nu numai martisoarele, ci toate cadourile, nu doar materiale, ci si imateriale, nu doar ale oamenilor, ci si ale vietii, as inapoia TOT, daca s-ar fi inventat ceva sa ma intoarca undeva, sa ma intoarca candva. As inapoia si intelepciunea pe care mi-au dat-o anii. Si cinismul. Si puterea. Si desteptaciunea de a trece peste dezamagiri. Si sutele de carti citite intre timp. Si dragostea pe care am purtat-o barbatilor mei. Si orgasmele. Si kilometri de asfalt inghititi. Si noptile in desert, si aventura Bucuresti-Dakar. Si reusitele profesionale. Si cafelele cu cantec. Si cele fara cantec. Si bronzurile atator veri. Si fericirile intense. Si apusurile de la Sozopol. Si sutele de pantofi. Si m-as intoarce inainte sa moara Philippe. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
3💬 read more

A calatori singur, o fericire reala

24 août 2016

De cand ma stiu, am fost foarte independenta. La 18 ani am plecat sa-mi fac studiile in Franta, singura, fara nimeni din familie sau vreun prieten. Direct din casa de la mama, unde am fost rasfatata mereu. A fost excelent, am adorat orasul, oamenii, studiile, totul. Am cunoscut natii diferite, am avut prieteni portughezi, mauritanieni, libanezi, senegalezi, si bineinteles, majoritar francezi 🙂 Insa inca imi amintesc de uimirea vecina cu sperietura a unei femei de 38 de ani, cand eu aveam 18, frantuzoaica din Bordeaux, care ma intreba cum ma descurc eu cand merg la Paris, singura la varsta mea? La 26 de ani am plecat singura la New York, trei saptamani. Colegii mei de la ziarul francez la care lucram atunci erau foarte speriati, ei nu fusesera singuri nici pana la Paris, (noi eram in sudul Frantei, nu le-ar fi trecut prin cap sa traverseze oceanul si sa calatoreasca singuri.) Eu muream de ras de mirarile lor si le spuneam, zambind angelic, invariabil: « Uitati ca eu sunt nascuta la 3000 km si traiesc singura aici, deci…. ce mi-e aici, ce mi-e la NYC. » Si a fost extraordinara calatoria, evident. La 27 de ani am venit singura in Romania, cu masina (conducand 3.000 km). Si m-am bucurat de drum. De fapt, ador sa conduc 😉 Nici nu mai enumar calatoriile facute prin Romania, mii si mii de km singura. Nu vreau prin asta sa spun ca am facut vreo fapta de vitejie, nu contin frazele astea nicio nuanta de lauda, le-am dorit cat se poate de neutre. Vreau doar sa explic despre a calatori singur, ce minunat poate fi. Cum simti toate gusturile, mirosurile, cum vezi orasele, nefiind absolut deloc perturbat sau preocupat de altceva. Ma simt bine cu mine insami si, evident, luand in calcul imponderabilele, nu ma arunc chiar cu capul in gol, insa nu mi-e deloc teama sa calatoresc singura. Si nu numai teama, ci nimic. N-am strangeri de inima. Ma simt bine, iar singur poti respira mai bine orasul, locurile in care esti. Iti poti face programul exact cum vrei, mananci la ce ora doresti, ce doresti, te culci tarziu sau devreme, te duci unde vrei, cum vrei, stai cat doresti, scurtezi, prelungesti sejurul… Calatoria cu un tovaras nepotrivit de calatorie poate deveni un cosmar. Si nu cred ca cineva vrea sa-si transforme vacanta in cosmar. Poti sa dai peste oameni total diferiti de tine, inchisi, care nu comunica cu exteriorul (respectiv cu tara in care esti si locuitorii ei). Poti da peste cineva care iti atarna ca o piatra de moara de picior si care iti strica bucuria momentelor. Fara sa realizeze, chiar, fara intentie, doar pentru ca suntem, noi oamenii, foarte foarte diferiti intre noi. Ritmuri diferite, abordari diferite, deschideri diferite de spirit. Sunt flexibila si fac concesii, insa sunt unele lucruri care sunt prea de tot, care ma scot din minti, si peste care nu prea pot sa trec, cum ar fi incapatanarea de a crede ca oricine trebuie sa vorbeasca romana si sa te…

📌
0💬 read more

Un pas, doi pasi

24 juin 2014

De mica mi-a placut sa merg. Mult, mereu, prin oras. Imi amintesc cum, in liceu, ades, plecam de la scoala (liceul Sincai), pana la Piata Victoriei si inapoi, zilnic aproape, si nu ma saturam niciodata. Ulterior, orasele asa le-am vazut, caci numai asa cunosti, mirosi, simti, un oras. Parisul, pe jos, la 19 ani. New York-ul, cate 7-8 ore zilnic pe jos, la 27 de ani. Si altele, si altele. Din nefericire, de doi ani, viata mea luase un curs diferit. Ca niciodata, am avut o viata extrem de sedentara, nu as fi ales sa fie asa, dar asa a fost, cu ore intregi (intre 10-12) de stat zilnic pe scaun. Marele meu mars era de la si pana la locul in care imi era parcata masina (din fericire, la vreo 700 m de locul faptei). Insa oricum, ma sufocam. Jurnalist fiind, am avut mereu o meserie in miscare. Sigur ca mergeam si la redactie, sigur ca stateam si pe scaun (ca doar nu scriam in mers), dar eram mereu pe drumuri, veneam, plecam, reveneam, re-plecam… 🙂 Apoi, ca si comunicator, la fel, de la un client la altul, si tot asa. Drumuri, alergaturi. Asa mult ca in ultimii doi ani cred ca n-am stat pe scaun in viata mea. Si corpul s-a revoltat. Hormonul stresului a crescut enorm, si numai bine nu e. Ei… si, cum on revient toujours a ses premiers amours, am avut norocul sa ma eliberez. Si, libera fiind, m-am decis sa merg. Am inceput acum mai bine de o luna, pe 19 mai, asa, deodata, cu determinare si bucurie. Minim 7 km pe zi, zilnic, si cu viteza (acum sunt la 6,5 km/ora, GPS-ul ma percepe alergand, desi eu merg). Pielea picioarelor mele, neobisnuita  in ultimul timp cu efortul, s-a revoltat. Sensibila, subtire, neobisnuita cu mersul pe jos, ci doar cu pantofii cu toc si masina, a protestat in felul ei. Orice incaltari am incercat (total piele interior exterior), tenisi moi de panza, sandale, tot se ranea. Am avut (si mai am inca) basici pe glezna, pe talpa, pe degete, pe suflet chiar. Dar am continuat sa merg. Nu m-am oprit niciodata, nici macar cand durea. Si durea de-adevaratelea! De pe 19 mai, rare au fost zilele cand nu am mers, si acelea din motive clare (ori zilele acelea de ploi infinite, ori zilele prea alergate/ocupate cu alte indeletniciri… eh, da, mai sunt si din acelea). Dar bucuria e enorma. Ma simt extraordinar, eu din nou, renascand. Ma regasesc, pe mine. Fiecare metru, kilometru e o reala bucurie, ma incarca de bine. Ieri a fost luni, am avut (intamplator) o zi mai plina, si o sedinta seara. Am venit acasa aproape de ora 22, si totusi, am decis sa merg. Sigur, nu mai puteam folosi traseul meu clasic, se intunecase si nu pot da ture de lac in parc singura noaptea, dar mi-am gasit un traseu excelent, urban (asta este, n-am de ales), care are 6,2 km, si pe care l-am facut cu drag. Si…

📌
5💬 read more

Atlasul emoţiilor, clădirea

9 décembre 2010

Mi-am zgariat masina, singură. Adică eu însămi am făcut-o. Prima data in viata. Nu chiar acum. Acum o luna si ceva. Atat mi-a trebuit cat sa sedimentez. Dupa atatia ani de permis, dupa atatea zeci de mii de km (ca sa nu zic sute de mii, desi as putea, pentru ca i-am facut)… Mi-am zgariat prima data masina. Nimic important, o prostie de zgarietura, superficiala. Dar rea pentru amorul propriu, pentru orgoliu. Rea. Ce ma enerveaza cel mai rau este ca… nu eram nici obosita (am condus incredibil mai obosita, de credeam ca nu mai ajung nicaieri niciodata), nu bausem nici o picatura de alcool, nu era nici ceaţă (cum am condus la un moment dat, intr-un noiembrie târziu, intr-o zi de sfârşit de lume, de nu vedeam la 30 cm in fata masinii, si la fiecare metru parcurs ziceam « Doamne ajuta ca n-am cazut in rapa« )… Da, si acum era seara, dar era rezonabil seara, adica 19.30. Nu eram obosita, nu era ceaţă, am permis de o mie de ani (ma rog, nu chiar o mie, dar am experienta mare). N-am zgariat in viata mea masina singura de un gard. Niciuna. Nici prima macar… Nici cand aveam permis de o zi, de o saptamana, de o luna. Hm. Acum, am zgariat masina de… de un gard, dar de …. de emotie. Am zgariat masina in fata casei lui. Am zgariat masina pentru ca sunt cu capul in nori si cu sufletul plin. Pentru ca in timp ce faceam parcarea laterala (in care excelez), ma gandeam la el,  frisoane… Da-o incolo de bucata de tabla, ca nici nu conteaza! M-a mirat doar intamplarea… prima data in viata. Si mi-a pişcat amorul propriu, evident… Si totusi, nu destul cat sa nu dezvalui asta 😉 Da, era pe 29 octombrie. Si ce fac acum? Involuntar, trasez geografia sentimentelor. Consemnez istoria senzatiilor (29 octombrie ocupa un loc anume…) Scriu pagini din atlasul emotiilor mele. Si multumesc acestui oras ca ma lasa sa respir acelasi aer pe care-l respira el. Ok, de acord, imi permite si… sa-mi zgarii masina langa casa lui 🙂 Mais c’est la vie. E o urma la care ma uit acum cu tandrete, face parte din istoria sufletului meu. Este o urma ca o vibratie a inimii, inspre el. Nici nu-mi vine sa o duc sa mi-o refacă. O privesc complice, imi vine sa-i fac cu ochiul… Fericita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

📌
3💬 read more