A scrie, scriere, scris

scrisDe anul viitor, in 45 de state americane, scrisul de mana va deveni materie optionala, in scoli. In schimb, se va studia computerul.
Nu vad absolut nimic nefiresc in asta. Computerul este (dincolo de alte valente), si o unealta de scris.

Asa cum umanitatea a trecut de la scrijelit piatra, la papirus, la hartie, cum am trecut de la pana de gasca la stilou, pix, si altele, asa putem trece la monitor si tastatura. Nu vad nimic rau in asta, nici neobisnuit.
Eu scriu demult la computer (oho), din 1992, zilnic. Am o viteza foarte mare si nu privesc tastatura, ci doar ecranul. Pot tasta la fel de repede pe tastatura englezeasca (QWERTY), ca pe tastatura frantuzeasca (AZERTY). Doar in primele doua-trei minute, de acomodare, imi dau seama pe care din ele sunt, si apoi tastez rapid, la fel de rapid pe amandoua. Daca am notite de luat, aduc laptopul, mi-e mult mai comod sa le tastez decat sa le scriu.
Dupa niste ani de jurnalism in Franta, ma intorsesem in Romania, din motive personale. Pentru ca sederea mea in Romania (care trebuia sa fie temporara), s-a prelungit, am dorit sa muncesc. Am dat concurs de angajare (erau doua posturi de redactori intr-o redactie bucuresteana). In prima zi, cand am ajuns la redactie si mi s-a aratat biroul meu, care era gol, am crezut ca va veni mai tarziu computerul, peste cateva ore, sau o zi-doua. Ca sa inteleg ca nu, nu va veni. Si ca trebuie sa scriem de mana textele ca sa le trimitem la dactilografiere. Am crezut ca visez. Ma intorceam in timp, si nici macar in timpul meu. Eram jurnalist din 1994, si nu scrisesem in viata mea de mana ca jurnalist. Nici macar in prima zi din viata mea profesionala. Iar acum, eram in anul 2000, si trebuia sa scriu de mana articolul, intr-o redactie? si sa trimit la dactilografiere? M-am revoltat, am aranjat cumva situatia (nu conteaza in contextul asta cum). Ideea e ca eu imi pierd resursele, inspiratia, imi pierd seva creatoare daca ma pui sa scriu de mana. De mana scriu cel mult doua-trei idei, o notita, un numar de telefon, o adresa de email.  Dar sa scriu de mana un articol? un text? o scrisoare? Mi-as pierde inspiratia, sufletul, tot. M-as pierde pe mine insami, si cred ca ar fi pacat.
Si nu pot fi banuita ca nu stiu sa scriu (de mana, zic). Am luat premiul 1 pana in clasa a 12, si nu din tocit, ca eram la mate-fizica, si olimpica la mate. Deci prea stiu sa scriu 🙂 Dar de ce sa fac ceva chinuindu-ma, cand mi-e mult mai usor si la indemana altfel?

La fel scrisorile, da. Desi scriu mult si iubesc sa scriu scrisori, eu vad scrisoarea intr-un sens mai larg, modern. Ceea ce eu numesc scrisoare, este continutul. Nu forma. Scrisoarea este mesajul, sunt cuvintele, frazele, insiruirea paragrafelor. Sunt lucrurile pe care le povestesti, ceea ce transmiti, si nicidecum “imbracamintea”, forma, exteriorul. Nu consider ca scrisorile trebuie scrise neaparat de mana. Pot fi, dar pot fi si altfel. In secolul 21, sa traim cu timpul nostru… Nici macar la scrisorile de dragoste nu consider necesar scrisul de mana. Fiecare sa se exprime cum ii e lui mai bine, mai la indemana, cum curge mai firesc.

Iata de ce nu vad nimic rau ca pe copii sa-i inveti mai degraba sa tasteze decat sa scrie. Este vorba de forma, nu de fond. Fondul e acelasi, ei tasteaza litere care formeaza cuvinte, scriu texte, citesc teste… De ca sa-i chinuim cu randuri intregi de bastonase? E frumoasa imaginea, dar e putin anacronica… 🙂

Ne-au prăduit soarele

soareleTitlu de presă: “Nemții exploatează soarele oltenilor“. Muică, bre, săriți, ne furară soarele!!!!!!!!!! Nu ne mai crește prazul, nu se mai face zaibărul! Nenorocireeeeee! Toma Alimos, Mestere Manole, veniti, măre, să vedeți ce făcură….

Nea Mărineeeeee, săi, nea Mărineeeeee, că ne luară nemții lumina…. Se facu brusc întunerec, tu-ți soarele de neamț care ai investit în România, ca nu va mai ajunge!

Remarcați că, în titlul super inspirat al jurnalistului, e vorba de soarele oltenilor. E al lor, domne, și li se ia…. ai naibii jefuitori ai neamului nost’ viteaz.

Am priceput acum de ce sunt oltencele fierbinți. Că le bate soarele. Pe ele și numai pe ele, ca doar e soarele lor. Acum, cu nemții ăștia, nu e sigur ce se va mai întâmpla, te pomenești că se prăpădește bunătate de tezaur național… of.  “Ce-a fost verde s-a uscaaaat, ce-am iubit s-a scuturat” 😀 Rușii luară aurul, nemții luară soarele, francezii luară Dacia, americanii luară la Craiova Oltcit-ul…. măreeeeee, urmează japonezii să ne ia luna….

ps. a se citi corect postarea. Nu am nimic cu oltenii, imi sunt dragi. Am ceva cu genul acesta de titluri de presa, si cu jurnalistii care dau asemenea titluri…

Autenticitate in trairi

inimaAm o meserie in care vin in contact cu foarte multi oameni. Pe toti ii ascult, cu toti vorbesc frumos. Pe limba lor. Stiu, de asemenea, sa ascult mai mult decat vorbesc. Sa tac mai mult decat spun.
Dar, in viata mea privata, nu simt nevoia sa fac eforturi sa fiu ipocrita cu oameni cu care nu am nimic in comun, fie ei amici, sau chiar rude. A nu se intelege ca in viata profesionala sunt ipocrita. Sunt doar profesionist, dintr-o meserie bazata pe interactiunea umana, unde vin in contact cu tot felul de oameni, din diverse paturi sociale. Indiferent ca am fost jurnalist, PR sau consultant politic, am incercat sa fiu atenta, politicoasa, profesionista, sa gestionez bine situatiile de stres. Am preferat, cateodata, (aproape intotdeauna), sa tin in mine decat sa ma burzuluiesc. Am lasat tensiunile sa scada, nu sunt adepta furtunilor. Probabil ca, daca as fi, nici n-as fi un bun PR.

Insa, in viata personala, nu simt nevoia sa vad oameni cu care n-am, clar, nimic in comun. Daca am, am, si-atunci acei oameni imi sunt si rude si, in acelasi timp, imi sunt mai ales prieteni, dar daca n-am mare lucru in comun, calitatea de ruda nu te face sa poti intra la mine-n casa oricand, si de altfel, nicicand. De vecini nici nu vorbesc, la mine sunt ca si inexistenti. Ii respect in sensul ca nu fac zgomot si salut pe scara, insa atat. Sunt cuminte si educata, nu trantesc usa la lift si incerc sa fiu conforma cu viata in comun. In schimb, nu doresc si nu ma simt obligata sa tin legatura cu oameni doar de forma, de circumstanta, de… Imi place sa fiu autentica in trairi. Caci, pana la urma, nu e corect sa “intretii” relatii doar de forma, de oricare fel ar fi acestea.
Insa cei dragi imi sunt dragi, iar dorintele lor sunt mai presus de ale mele…
Cred ca toata lumea ar fi mai simpla daca oamenii ar decide ca pot fi un pic mai autentici in trairi si sentimente.