stat

Duc in spatele meu o intreaga lume. Duc in spatele meu un trecut in care am ras si am povestit langa Pierre, libanezul crestin, ramas orfan din cauza razboiului, langa Ibrahim Ould Dada, mauritanian dintr-o familie importanta, oarecum in dizgratie in tara lui de bastina din motive politice, langa Nafissatou, senegaleza de 1.92 metri, fara sa o pun la socoteala pe portugheza Eliza, pe englezoaica Renate, pe spanioloaica Isabelle (la a doua generatie),  pe Brigitte Laxalt, din Tara Bascilor. Pe langa bretoni, alsacieni, normanzi, provensali, chtis, Auvergnats, si tot felul de oameni care au facut parte din viata mea din Franta, langa care am ras si plans, cu care am mancat, dormit, impartit un pahar de vin, jucat carti, facut baie in Mediterana. Sau langa care am plecat in reportaje… Duc in spate o lume de zambete si de amintiri.  O lume colorata, diversa, perfecta in diversitatea ei. Asta e partea luminoasa. Partea intunecata este ceea ce am vazut in jur, si la Bordeaux, si la Marsilia, si la Toulon, si pe oriunde am trait. Cartierele lor in care nu erai in singuranta daca te rataceai, nici macar in masina, nici macar cu portierele inchise. Cartierele lor in care se zvonea ca si politia intra greu. Am mai scris acum ceva ani, sunt impotriva comunitatilor inchise de oameni proveniti din niste popoare, in sanul si pe teritoriul altor popoare. {Am locuit 10 ani in Franta, si fara un “accident al vietii”, nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. – pentru conformitate, scriam aici – unde sunt si mai multe detalii} Atat. Asta este problema. Enclavizarea. Vina e comuna. Autoritatile franceze au gestionat prost problema. Nu de azi, nu de ieri, de 50 de ani minim. Au motive/circumstante atenuante, pentru care au gestionat deficitar. In primul rand, la mauvaise conscience. Ideea de dreptate, sentimentul de vinovatie. Durerea si greutatea unor alte sute de ani in care au cotropit si « supt » niste popoare. Si atunci cand cei din aceste popoare au dorit sa vina la ei, i-au primit, si s-au comportat cu ei civilizat, dar si avand in spate greutatea aceasta a unei vinovatii nerostite, dar prea resimtite. Nu spun ca eu sunt Superman, ca gestionam mai bine situatia decat au facut-o generatii de conducatori francezi, de-a lungul a zeci de ani. Ca nici Sarkozy n-a gestionat, a avut o declaratie teribila despre cum ar curata el suburbiile cu Karcher-ul,…

« Utilizarea drepturilor de autor este larg răspândită în industria media« , sunt argumentele celor de la Mediafax, de aici. Ah, si? Adica vrei sa zici ca daca X a furat, e mai putin reprobabil ca si Y fura? Faptul ca utilizarea drepturilor de autor este larg raspandita nu le face mai putin abuzive pentru angajat si evazioniste fata de stat. Iar utilizarea lor este larg raspandita DOAR aici, in Romania. Si nu, nu are legatura nici cu criza, nici cu declinul presei. Sa va spun eu o poveste. Poate frumoasa, dar cat se poate de reala. A fost o data ca niciodata o fetita care a plecat la 18 ani in Franta si a facut acolo facultatea de jurnalism cot la cot cu francezii. Nu cu Erasmus, nu cu programe de schimb universitar. De altfel, in Romania, fetita era studenta la Universitate, la Facultatea de Matematica. Sigur cu burse sau Erasmus nu la jurnalism ajungea, ci la matematica. Bun, dupa ce fetita a facut facultatea cot la cot cu nativii respectivei limbi, fara niciun tratament special, intrata exact cu acelasi mod de selectie ca si francezii si facand studiile cot la cot cu ei,  (si despre facultate este mult de spus, ea fiind extrem de aplicata, practica, aproape de profesie), a devenit jurnalist in acea tara. In fine, dupa facultatea in care am facut stagii, dar NU cu numele, ci stagii platite, (fiind platiti ca jurnalisti, asta era una din conditiile obligatorii ale stagiilor de vara- unele lungi de 2 luni), deci adevarate stagii lucrate, ca nimanui nu-i convenea sa te plateasca si sa te tina sa te uiti la oameni cum lucreaza, deci dupa facultate, am devenit jurnalist. In Franta exista doar 6 scoli de jurnalism recunoscute de profesie. Ele scot nu mai mult de 30 de elevi pe an fiecare. De pilda, scoala mea, desi exista de la inceputul anilor 70, nu a scos in acesti 40 de ani mai mult de 1400 de absolventi.  Ele nu scot elevi pe banda rulanta cu diplome care nu folosesc la nimic. Scot jurnalisti in masura in care profesia ii poate absorbi. Si scot oameni functionali, care stiu ce au de facut cand ies din scoala, nu unii care intra pe usa redactiei si habar nu au pe ce lume traiesc. Ok, iata-ma ajunsa jurnalist, cu diploma, in piata muncii din Franta. Iunie 1994. Da, 20 de ani am anul acesta, la multi ani, sa-mi traiasca 🙂 Acum intru in miezul problemei, acela al contractelor si salarizarii. Principala usa de intrare in presa franceza erau les stages de remplacement (stagiile de inlocuire — n. red. a unei persoane care lipseste). Acolo, orice jurnalist care pleaca in vacanta este inlocuit de ALT OM. Nu, colegii lui nu lucreaza mai mult pentru ca el nu este acolo, pentru ca e in concediu sau pentru ca este bolnav. Orice om care lipseste este inlocuit. Iar omul care-l inlocuieste este platit. Iar omului care-l inlocuieste i se face CONTRACT DE MUNCA. Chiar si pentru o zi. Da, daca un om este…