sensibila

Sensibila era o sensibila, adica acel tip de fiinta care traieste cu inima, nu cu creierul. Creierul ei functiona bine, chiar prea bine pentru genul feminin, dar nu avea putere de decizie in viitoare actiuni. Acolo dicta inima. Albert s-a dus iar sa se plimbe cu ea, mai mult pentru formele ei. Narcisimul il impinge sa iasa in oras cu femei frumoase. Ok, Sensibila mai dispunea si de alte calitati, dar el atunci s-a dus cu ea in parc ca sa se cocoseasca, sa se dea mare cu splendoarea. Nu ar fi vrut neaparat sa il vada alti masculi in acea companie, egoismul lui in forma rara il satisfacea pe deplin. Pasea pe alei el cu splendoarea si gata, se admira el pe el. Albert si Sensibila faceau parte din acea categorie de « om care isi ajunge siesi », dupa cum ii definise, pe amandoi, o prietena comuna. Cele doua egoisme marasaluiau lent, impreuna, ca doua universuri separate, distincte, sinchisindu-se unul de celalalt in masura in care orice univers accepta unul vecin ca sa-si mai cizeleze universalitatea. Completi erau deja, sau cel putin asa se vedea fiecare pe sine. Sensibila tocmai avea sa ii arunce lui Albert unul din complimentele ei involuntare, instinctuale, acele complimente de natura sa ii mai schimbe odata pozitiv parerea despre preaplinul lui, sa ii accentueze paranoia placuta in care convietuia el cu el de cand se stia. A venit vorba despre Daniel si niciunul din cei doi nu banuia ce efect mental va produce acest subiect. Cu ani in urma, Daniel fusese coleg cu Albert si ii propusese, intr-o zi, niste modificari la o lucrare. Acea propunere putea sa il coste scump, pentru ca Albert s-a abtinut cu greu sa nu il pocneasca. Oamenii zgarciti cu banii au momente sau pasiuni care ii fac sa cheltuiasca inexplicabil. Cei zgarciti cu sentimentele, asa ca egoistul Albert, izbucnesc uneori, la fel de inexplicabil in trairi adresate altora, pe care ii baga in seama in mod misterios. Albert aproape ca nu stia ce-i invidia. Ca sa invidiezi, trebuie sa iei act de prezenta celuilalt. Prea ocupat cu propriul interior, el nu prea avea timp de asemenea complicatii. In niciun caz nu ar fi putut sa invidieze un om pentru ca e bogat, sau pentru ca are putere, o functie publica sau o pozitie de top intr-o anume comunitate. Daca Albert ar fi putut vreodata sa invidieze pe cineva, aceia erau barbatii frumosi, sau barbatii pe care ii considera el frumosi. E, cand il lovea damblaua asta, nu se zgarcea deloc cu sentimentul de invidie. Noroc ca i se intampla rar, foarte rar. Si pentru ca nu avea chef sa interactioneze prea profund cu cei din jur, dar si pentru ca standardele lui de frumusete masculina erau ridicate. Sau poate ciudate, dupa cum avea sa constate ulterior, din confruntarea cu Sensibila. Care orisicat, femeie fiind, avea mai multa autoritate in domeniu. Sau poate ar trebui sa aiba. Neincrezator in inteligenta si setul de valori ale femeilor, Albert nu punea mare…

De mica mi-a placut sa merg. Mult, mereu, prin oras. Imi amintesc cum, in liceu, ades, plecam de la scoala (liceul Sincai), pana la Piata Victoriei si inapoi, zilnic aproape, si nu ma saturam niciodata. Ulterior, orasele asa le-am vazut, caci numai asa cunosti, mirosi, simti, un oras. Parisul, pe jos, la 19 ani. New York-ul, cate 7-8 ore zilnic pe jos, la 27 de ani. Si altele, si altele. Din nefericire, de doi ani, viata mea luase un curs diferit. Ca niciodata, am avut o viata extrem de sedentara, nu as fi ales sa fie asa, dar asa a fost, cu ore intregi (intre 10-12) de stat zilnic pe scaun. Marele meu mars era de la si pana la locul in care imi era parcata masina (din fericire, la vreo 700 m de locul faptei). Insa oricum, ma sufocam. Jurnalist fiind, am avut mereu o meserie in miscare. Sigur ca mergeam si la redactie, sigur ca stateam si pe scaun (ca doar nu scriam in mers), dar eram mereu pe drumuri, veneam, plecam, reveneam, re-plecam… 🙂 Apoi, ca si comunicator, la fel, de la un client la altul, si tot asa. Drumuri, alergaturi. Asa mult ca in ultimii doi ani cred ca n-am stat pe scaun in viata mea. Si corpul s-a revoltat. Hormonul stresului a crescut enorm, si numai bine nu e. Ei… si, cum on revient toujours a ses premiers amours, am avut norocul sa ma eliberez. Si, libera fiind, m-am decis sa merg. Am inceput acum mai bine de o luna, pe 19 mai, asa, deodata, cu determinare si bucurie. Minim 7 km pe zi, zilnic, si cu viteza (acum sunt la 6,5 km/ora, GPS-ul ma percepe alergand, desi eu merg). Pielea picioarelor mele, neobisnuita  in ultimul timp cu efortul, s-a revoltat. Sensibila, subtire, neobisnuita cu mersul pe jos, ci doar cu pantofii cu toc si masina, a protestat in felul ei. Orice incaltari am incercat (total piele interior exterior), tenisi moi de panza, sandale, tot se ranea. Am avut (si mai am inca) basici pe glezna, pe talpa, pe degete, pe suflet chiar. Dar am continuat sa merg. Nu m-am oprit niciodata, nici macar cand durea. Si durea de-adevaratelea! De pe 19 mai, rare au fost zilele cand nu am mers, si acelea din motive clare (ori zilele acelea de ploi infinite, ori zilele prea alergate/ocupate cu alte indeletniciri… eh, da, mai sunt si din acelea). Dar bucuria e enorma. Ma simt extraordinar, eu din nou, renascand. Ma regasesc, pe mine. Fiecare metru, kilometru e o reala bucurie, ma incarca de bine. Ieri a fost luni, am avut (intamplator) o zi mai plina, si o sedinta seara. Am venit acasa aproape de ora 22, si totusi, am decis sa merg. Sigur, nu mai puteam folosi traseul meu clasic, se intunecase si nu pot da ture de lac in parc singura noaptea, dar mi-am gasit un traseu excelent, urban (asta este, n-am de ales), care are 6,2 km, si pe care l-am facut cu drag. Si…