Putina decenta se poate?

Eu sunt socata, desi am vazut multe… Intr-o tara unde veniturile au scazut, unde sunt probleme de viata si de moarte (nu va reamintesc decat spitalele, ca sa nu spun si altele) exista oameni care dau sms la OTV, in valoare de 0,44 euro, (adica echivalentul a 2 paini), ca sa-si dea cu parerea daca Oana Zavoranu a fost sau nu insarcinata. Asta se intampla pe 5 aprilie. Pentru publicul OTV, presupun ca 2 paini conteaza, am plecat de la ideea asta,  aceea ca publicul acela are resurse limitate. A-ti lua painea de la gura copiilor pentru a le oferi circ, e foarte discutabil. Macar paine sa le dea, daca educatie nu-s in stare. Ce speranta sa mai pot avea pentru evolutia acestui popor? Daca atat ii duce capul pe o gramada de oameni?

Si ma intrebam: care e legatura dintre mine si ei? Suntem toti romani. Cat de mult semanam?  In aceeasi zi, vazusem o reclama la OTV, pe blocul de la Natiunile Unite, care proclama “Aici e toata Romania”. Eu, sincer, m-am simtit exclusa. Cu alte cuvinte, “tu du-te de aici, ca nu contezi.”

In seara respectiva, cand priveam siderata la tv, aveam de ales intre boc la Realitatea TV, sau un caz de crima la Antena 3. (un roman care si-a ucis sotia in Spania). Ok, inteleg ca se intampla asemenea atrocitati, dereglati exista pe toate meridianele. Nu inteleg de ce trebuie sa devina subiecte dezvoltate pe larg. Nu ma luati cu argumentul ieftin al “trebuie sa traiasca, trebuie sa se vanda”. Inteleg regulile societatii de consum, am trait foarte devreme intr-una (in vestul Europei). Am fost jurnalist intr-o redactie dintr-o societate de consum, ani de zile. Si totusi, asemenea alegeri nu erau validate. Nu ca nu erau validate, dar nici nu s-ar fi gandit cineva vreodata la ele. Crimele, accidentele, atrocitatile aveau o rubrica speciala, “fapt divers”, care nu avea mai mult de o pagina, dintr-un ziar care continea peste 40 de pagini. Toate erau exprimate decent, iar identitatile erau ades protejate. Si era un ziar dintr-un grup mare, care era lider regional de piata.
Si acolo divortau personalitati. Si totusi, nu aveam divorturi si spalari de desuuri murdare in public.  Faceau, cel mult, obiectul unei stiri, pe o coloana. Si erau dezvoltate doar in presa de scandal. Dar publicul stia ce cumpara, cand cumpara acea presa.
Nu inteleg de unde pornirea asta spre lucruri urate. De unde aplecarea spre sordid, spre mizerabil, spre josnicii. Scuza: “asta cere publicul”, nu mi se pare o scuza valabila. Publicul nu a cerut asta, si daca publicul vrea asta, n-are decat sa isi ia din ziarele specializate sau de la emisiunile TV specializate. Contopirea televiziunilor generaliste sau de stiri cu televiziuni de scandal (mai bine zis de cocina), este foarte periculoasa, si inexplicabila.

Si da, oamenii dau sms ca sa-si dea cu parerea despre o situatie absurda. Si platesc acest sms. Dar nu va suparati pe mine ca va spun, dragi fosti colegi de breasla, felul in care a ajuns societatea este si din cauza presei. Asa cum si in presa au reusit sa urce si sa se mentina oameni incompetenti profesional, care au luat cateodata decizii indoielnice editorial, asa si poporul a fost influentat. Pentru ca presa, in Romania, isi uita rolul educativ, pe care ar trebui sa si-l auto-asume. Nu ca o povara, ci ca pe o datorie inteleasa si asumata de putere in stat.
In Franta (si nici Franta nu este tara perfecta cu presa perfecta, pentru ca asta nu exista), presa se confrunta foarte des cu cititorii/telespectatorii sai. Exista emisiuni de dezbatere care pun publicul fata in fata cu jurnalistii. Iar publicul critica deciziile editoriale, acolo unde ele sunt criticabile. Iar jurnalistii raspund, asculta, baga la cap si modifica lucrurile in consecinta.

De ce presupun cei care iau decizii editoriale azi ca noi ne-am dori sa vedem mizerii din alcovurile unor vedete, discutabile ele insele? De ce flutura scuza ieftina ca asta-si doreste publicul? E rusinos. Sigur, avem sanctiunea de a inchide televizorul, de a nu mai cumpara ziarul. Mai usor ar fi insa o auto-cenzura la izvor. O decenta.
Mai firesc ar fi ca in sedintele redactionale asemenea subiecte sa nu “treaca”, sau sa fie trimise la rubrica “simple stiri”. Dar cand te numesti televiziune de stiri, si deschizi jurnalul de ora 20 cu divortul a doi indivizi absolut discutabili ca valoare… Si chiar si valorosi fiind, sunt probleme private, iar ce se intampla in dormitorul, bucataria sau camera de zi a unui cuplu este fix problema acelui cuplu.

Eu, ca cetatean, vreau o presa decenta. Ca sa nu mai spun cum ma simt ca jurnalist.

Noile reguli :)

Nu oricine cumpara un domeniu, chiar si stie brusc cu ce se mananca online-ul.
A inceput deja sa se vada. Cand jurnalistii isi permit sa ignore internetul si noile medii de comunicare, se intampla ca cel care se considera mare jurnalist pe un domeniu, sa scrie pe 6 iulie despre un subiect preluat de pe blogul altui ziarist, publicat pe 4 iulie, insa scris de persoana principala (a treia), pe 1 iulie, in vazul intregului Facebook. Deh, asta e…

Si apropo de asta, mi-am amintit postarea mea din decembrie, de pe celalalt blog, despre teama de online a jurnalistului roman … si am adus-o aici, pe noul:)

Eh, poate vara asta-mi fac timp si le “repatriez” pe toate.

De ce mi-as putea (inca) dori sa fiu jurnalist de print

Imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca am incredere in cuvantul scris si respect pentru el. Imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca online-ul este prea superficial, si pentru ca online-ul a stricat mult, din pacate, profesia. (online-ul a stricat profesia, precizez, atunci cand este privit ca o sursa. Nu atunci cand e mod de exprimare, de diseminare a informatiei, atunci este totusi ideal:))

Explic: felul in care imi inteleg si imi exercit profesia are mai multa legatura cu felul in care facea Albert Londres jurnalism, (bineinteles, pastrand proportiile, nu este o dovada de vanitate din partea mea), decat cu modul in care fac aceasta profesie jurnalistii de azi. Internetul a stricat oarecum lucrurile, pentru ca omul invata prea repede sa fie comod. Jurnalistul este, in mod normal, cel care e mereu pe teren, se intalneste mereu cu oamenii, interactioneaza cu ei, afla lucruri, face conexiuni. Astazi, de cand cu aparitia si democratizarea internetului, calitatea profesiei a scazut enorm. Multi cred ca a fi ziarist inseamna sa stai cu fundul pe scaun in redactie, si sa astepti sa-ti vina stirile. Informatia ne inunda prin computere. Sute, mii de site-uri, worldwide. Comunicatele de presa sunt primite cu sutele pe email. Cunosc multi jurnalisti care schimba un cuvant doua, sau cateodata nici atat, si le publica, incluzand uneori si greselile de ortografie. (pe mine, ca PR, ma avantajeaza sa mi se preia comunicatul cum il scriu, dar ca sa fiu sincera, ca jurnalist, nu e cea mai buna practica).

Te uiti pe 2-3 sau 20 de site-uri, faci o compilatie, si gata, scrii stirea. Ti se pare ca ti-ai facut meseria. Eviti intalnirile fata in fata, iei interviurile prin email. Acelea nu mai sunt interviuri, le lipseste interactiunea, le lipseste zvacul, nu sunt vii. In primul rand ca nu vezi mimica celui care iti raspunde, si te vaduvesti, pe tine si pe cititorii tai, de o parte importanta a informatiei. In al doilea rand, la interviurile prin email, intervievatul are timp sa reformuleze de cate ori doreste raspunsul, dispare spontaneitatea. Poate, cu usurinta mai mare, sa te minta. In al treilea rand, pentru ca pui o lista de intrebari, iar el concepe o lista de raspunsuri, lucrurile suna nelegat, nearmonios. Pentru ca, atunci cand duci o discutie fata in fata, daca un raspuns al interlocutorului te surprinde, sau te nedumereste, sau iti trezeste alta intrebare, o pui. Prin email, tu primesti doar un set de raspunsuri, la care nu mai ai cum sa reactionezi, cu care nu interactionezi. Nu exista liant, nu exista fluiditate, nu exista firesc.

Jurnalistii „de acum”, molesiti de comoditatea cu care sunt coplesiti de informatia venita prin internet, au uitat sa fie in serviciul publicului. Sa vada jurnalismul ca pe acea profesie care deschide ochii lumii… Si asta in mare parte din cauza online-ului, care le da totul prea mura in gura. Renunta sa fie profunzi, renunta la datoria primordiala de a intelege subiectul, renunta la a-si pune intrebari.

Le place confortul lor, si nu ar renunta la el. Nu inteleg de ce sa nu-si ia pauza de masa la ora fixa, de pilda. Au o mentalitate mai mult de functionari, fara nici un dispret pentru functionari. Eu aveam zile cand alergam dupa unele subiecte, intre intalniri, conferinte de presa, si nu mancam ore intregi. Si nici macar foame nu-mi era, ma hranea adrenalina de a descoperi, entuziasmul de a sti, placerea de a afla. Orgasmul de a scrie. Jurnalistul de azi intreaba care este orarul de munca… Asta e cea mai absurda intrebare care exista. Un ziarist nu are orare. Nu esti jurnalist de la 9 la 5, si apoi gata. Jurnalismul e o stare de spirit, nu un job cu program fix. Daca noaptea se intampla ceva, te imbraci si pleci. Si nu simti asta ca pe o povara, ci pleci cu placere. In primul rand, pentru ca esti curios despre tot ce inseamna lumea asta si cum se misca ea.

Si nu in ultimul rand, imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca imi place cum fosneste sub degete hartia, si cum cerneala proaspata imi pateaza mainile. Am o emotie puternica, apropiata de juisiv, atunci cand din offsetul care se invarte, vad cum ies teancurile de ziare, proaspete, iar camioanele asteapta sa le incarce si sa plece la distributie.
Imi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca ziarul scris devine o marfa rara si cu tente elitiste.
Si-mi doresc sa fiu ziarist de print pentru ca mi-am ales aceasta meserie din iubire, am facut-o cu iubire, si sunt mandra de ea.

Aici eram la tipografie, noaptea, si tocmai iesise ziarul… Ne murdaream pe maini cu el, Veronique Georges, Paul Massabo si moi-meme. (septembrie 1999, desigur)
NOTA. Multumesc mult pentru starnirea mea in scrierea acestui text si al celuilalt, de mai jos, lui LP. El este autorul moral al interogarilor mele.