iubire

Am scris pentru Dragos un articol despre martie, femei, barbati, lume, cafea, gheise 🙂 Am scris greu, si ii multumesc ca a avut rabdare de inger sa ma astepte. La mine scrisul e o stare de spirit, iese visceral… Iar zilele astea e cam complicat. Multumesc. Iata textul si aici. Luna martie e importanta pentru mine doar pentru ca se apropie primavara, sau chiar vine. Ca o stim aici. Ca incepem sa vedem soarele, florile… Desigur, faptul ca luna martie e asociata cu luna femeii, asta stiam de mica. Pentru mine, ca adult, ea si-a pierdut in valentele asocierii. Poate pentru ca timp de 10 ani am locuit intr-o tara diferita, fara traditia martisorului, si in care 8 martie era mai degraba o zi in care se discuta despre conditia femeii in societate si in lume, mai mult politic si social. Sau poate din alegeri personale, din teorii care ma fac sa privesc altfel lumea. Luna femeii? Nu am privit niciodata femeia ca pe ceva diferit. Femeia e om. Au fost perioade din viata mea cand mi-as fi dorit sa fiu baiat. Nu era legata de vreo frustrare, de vreo interdictie, nu ma pot plange de “conditia” femeii in ceea ce ma priveste, adica nu este rezultatul vreunei ingradiri. M-am nascut intr-o tara europeana, mama mea este si a fost dintotdeauna o femeie puternica, de cariera, un model pentru mine (conciliind perfect viata personala cu cea profesionala), marile lupte, precum dreptul la scoala, la vot, la avort erau demult in spatele generatiei mele, ca si lupta pentru eliberarea sociala. Luptele erau depasite. Nu spun ca nu mai exista uneori momente cand ar trebui sa te lupti, dar… Eu cred in complementaritate, nu in egalitate. Nu suntem egali. Nu suntem nici macar egali intre indivizi, avem diferente de la cer la pamant pe toate planurile, cum am putea fi egali intre sexe? Cum sa fim egali cand avem constitutii diferite, feluri de a fi diferite, preocupari diferite? Cum si de ce sa fim egali? Cum sa fim egali cand eu nici macar cu celalalte femei nu sunt egala? Indivizii, indiferent de ce sex, sunt diversi, diferiti, multipli. Cum sa fim egali?  Eu cred in complementaritate, in potrivire, in completare. Eu, ca jumatatea LUI. Nu eu ca egala lui. Barbatul si femeia, ca doi membri de echipa, fara de care lumea n-ar merge inainte. Eu fara el, beteaga. El fara mine, vaduvit de seva. Dar nu egali. Ci doua bucati care se imbina perfect, ca intr-un puzzle al vietii, in care fiecare suntem creati pentru cineva.  In golul din mine incape fix el, ca si cand acel gol a fost proiectat pentru a fi umplut doar de el, piesa lipsa din constructie. Mecanismul astfel constituit functioneaza perfect, muta muntii si duce lumea inainte. Asa cum nu cred in egalitate, nu cred nici in tezele care ne opun, ca sexe. Indiferent daca aceste teze provin dinspre baieti sau dinspre fete. Nu suntem dusmani. Ades ma simt mult mai apropiata ca mod de gandire…

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi). In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. « Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie ». Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir. O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei,…

Coincidente stranii. Si mai mult de atat, chiar dubioase. Imi moare, sub ochii mei, de cateva zile, un trandafir, la care tineam mult. Mai mult decat la orice alta planta din casa, desi le iubesc pe fiecare in parte. Trandafirul de pe 11 februarie, o data cu o insemnatate aparte. Mi-era cumva si mai drag pentru ca « se nimerise » sa ajunga la mine in acea zi. Uneori viata e plina de coincidente ciudate. Trandafirul era splendid, minunat. De cateva zile, de cand eu ma ofilesc, se ofileste si el. Ca o transmitere a raului. Ca si cum ar prelua de la mine, din interior, framantarile, gandurile, durerea. Mi-as dori sa nu moara si el. Incerc sa-l salvez, din tot sufletul incerc. Macar pe el sa-l salvez. M-ar durea pierderea lui mai mult decat alte plante ofilite, de-a lungul vremii. Pentru ca a aparut in acea zi, in care eu am primit acel mesaj. Pentru ca, involuntar, istoria lui s-a legat atunci, cu fire nevazute, de istoria mea. Stiu, se poate spune ca atunci cand doresti sa gasesti semne, le gasesti. Nu e neaparat asa. Eu cred ca e obligatoriu sa nu ignori semnele. De cate ori le-am ignorat, am constatat, ulterior, ca avusesem intuitia potrivita si ca pornirea mea fusese cea buna. Si ca ar fi trebuit sa o ascult, sa ma ascult. De aceea, vreau sa traiasca. Si pentru ca mi-e drag, fiind legat de acel moment (fara voia sa, fara stirea mea, pur si simplu o coincidenta). Si pentru ca a inceput sa se ofileasca in acelasi moment cu mine (si de data asta nu mai spun doar coincidenta, ci tulburatoare coincidenta). Ca si cand i-as transfera starile mele. Si nu vreau. E geamanul meu. E ca mine, exact. Are frunzele extraordinar de verzi si sanatoase. Dar bobocii i s-au uscat neinfloriti. Tulburator, de-a dreptul incredibil. Si eu sunt, ca si el, puternica, dura, calma, zambitoare. Glumesc, chiar, zilele astea. Ceilalti rad mult in preajma mea, de lucrurile pe care le spun. De unde-mi gasesc forte, nu stiu. Insa, in mine, in interior, nevazuti, bobocii stau sa se usuce. Ma arde si ma seaca senzatia asta. Vreau sa traiasca, poate mi-ar transfera el mie inapoi inflorirea. Cu logica mea implacabila, cu analiza mea precisa, parca-mi amintesc, ca prin vis, ca  « nu se moare din asta« . Senzatia mi-e ca la sfarsit de lume, scufundata in abis. Si nu abisul placerii, desi mintea-mi joaca feste, si in vis, il simt langa mine, il strang in brate, ma las cuprinsa, si ne scufundam incet, impreuna, in abisul placerii… Iar acel « nu se moare din asta » incepe sa sune a « poti spune ca nu se moare, doar pana cand se intampla« . Si nici macar n-ar fi rau, daca s-ar intampla acum, brusc. Macar am trait frumos, intens, pana la capat. Da’ nici macar nu scap. Doar mi se usuca bobocii, desi frunzele-mi sunt sfidator de vii, de verzi, de doritoare de viata. Ca un protest. Stari, staruinte, prea multe ganduri. Increngaturi, incrucisari….

Intr-o anumita epoca, cel putin, exista modelul femeii martir, al femeii care se sacrifica. Era un model extrem de pozitiv, valorizat de societate, si de cei din jur. Femeia se sacrifica. In detrimentul oricui. Ea trecea pe ultimul loc, si era minunat asa. Se sacrifica pentru sot, pentru copil, pentru familie, pentru prieteni. Uita de sine. Sau daca nu uita complet, ea era undeva, pe lunga lista de prioritati, insa la coada listei. Dorintele ei, aspiratiile ei, nevoile ei, nazuintele ei, visele ei, undeva in spate, dupa tot restul. Precedate de dorintele si vointele prea multor persoane. Prea departe ca sa mai aiba vreo importanta, vreodata. A invatat de mica sa se stearga pe sine insasi (chiar daca este o femeie puternica), in fata celorlalti, mai ales in fata celor dragi.  Ca pe o datorie, ca pe un apostolat. A facut-o din toata inima. A facut-o cu constiinta datoriei implinite, ba chiar cu bucuria si mandria de a face ceva bun. A facut-o cu deliciu. Asa si-a vazut mama facand, bunica… Asa era modelul admirat: era bine sa fii femeie martir de buna voie si nesilita de nimeni. Ani de zile a contat ea cel mai putin. A fost in umbra lor, mereu atenta la dorintele lor, reactionand la cel mai mic gest, la cea mai mica doleanta. I-a sprijinit, a fost acolo, a fost primul suporter al lor in cele mai dificile situatii. A fost, pe rand sau in acelasi timp, umarul pe care au plans, bratele care i-au strans, mana care i-a hranit si i-a mangaiat pe frunte, urechea care i-a ascultat, gura care i-a sfatuit si i-a sarutat, ochii  care i-au privit, pantecele care i-a primit sau i-a zamislit.  A ras cu ei si a plans cu ei. S-a bucurat de victorii si au mahnit-o insuccesele. I-a ridicat cand au cazut, i-a scuturat de praf, le-a vorbit duios si i-a imbarbatat pentru a merge mai departe, gasind in ea insasi resurse nebanuite de forta. De ea n-a mai avut mult timp. Cateodata, deloc. Altadata i se parea ca nici nu e important ce lasa deoparte. Arareori isi amintea unele lucruri, isi dorea sa faca ceva pentru sine, dar ii privea pe ei, cei din jur, si… intotdeauna era cineva care avea nevoie de ea. A fost ireprosabila. S-a mentinut puternica, intre furtuni, si a mentinut capul compas drept, in ciuda valurilor imense. Dar intr-o zi, ei bine, dupa ani intregi, intr-o buna zi, a venit scadența. Nemiloasă, neiertătoare, fără drept de apel. Cruntă. Scadența. Marea notă de plată a vieții. Toate frustrarile acumulate in ani, pe care le ingramadise intr-un colt de suflet, negându-le, minimizandu-le, negândindu-le, au devenit demoni cu gheare si colti lungi. Au iesit tiptil din coltul acela intunecos si au inceput sa o sugrume. Nimeni nu e Isus, in afara de Isus. Nimeni nu poate sa se sacrifice la infinit pentru restul lumii fara sa plateasca intr-o zi amarul pret al uitarii de sine. Atunci vine nefericirea. Vin depresiile adanci. Decalajul dintre ce-ti doresti/ce…