tristeti

Se da urmatoarea imagine, postata de cineva pe Facebook (nu conteaza cine): Si apoi, se observa reactiile comentatorilor la poza asta.  Primele reactii sunt negative, toate. Nu se pot detasa de sordid. « Acolo sunt insecte, sunt serpi, in casa e umezeala, e frig, e urat, sunt tantari, e igrasie », etc. Casuta este ca in povesti, dar toti o luau la propriu, la puricat, la disecat, ca si cum trebuia sa se mute acum si aveau o problema cu umiditatea. Oricum aveau ochiul antrenat sa vada partea rea a lucrurilor, si-l foloseau din plin. Fie ca « strugurii sunt acri », fie ca pur si simplu vedeau raul, inaintea oricarei posibilitati de bine. Ca si cand nu ar fi suficient ca traiesc zi de zi in Romania.  Sa nu te poti detasa de realitate ca sa poti visa, mi se pare foarte trist. Sa ai nevoie sa invoci numai partile rele pentru a minimiza ceva cu potential de poveste, mi se pare aproape o boala, o saracie sufleteasca, o durere, o buba. I-am privit mai multe ore, cum isi revarsa tristetile si veninul. Aveam senzatia ca particip la un experiment psihologic pe viu. « Spuneti ce va trezeste in minte imaginea aceasta. » Uneori chiar am senzatia ca traim intr-un mare sanatoriu. Si intrucat ei sunt mai numerosi ca noi, nu stiu daca totusi nu cumva ne-au declarat nebuni pe noi. Ei sunt betegi sufleteste. Nu iubesc, ci socotesc: calculeaza sansele de reusita. Sunt incapabili sa viseze. Iau lucruri nemestecate… Cauta pe Google retete pentru orice (« cum sa pastrezi o relatie »). Inghit, in schimb, gogosi despre fericire, desi nu-s in stare sa vada lumina si bucurie. N-au aripi, dar vor sa zboare. E o lume foarte trista…   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sunt unele lucruri pentru care ai varsat atatea lacrimi incat pur si simplu nu mai ai. Lacrimi nu mai ai. Te invadeaza ceva ca o durere surda, dar atat de cunoscuta. Ai invatat-o si te-a invatat. Ii cunosti etapele, cotloanele, desfasurarea. Si ea te cunoaste. Te invaluie, te stie. Deja cunosti mecanismele. Vezi. Si inainte, si pe parcurs, si dupa. Deja ii stiu si chinurile, si etapele. Nu mai pot sa plang, desi ma doare, inca, de fiecare data. Si nu as spune ca ma doare mai putin. Ma doare altfel. Sa te faci una cu durerea. Sa intre in tine si sa intri in ea. I le cunosc pe de rost, momentele. Introducerea, cuprinsul, deznodamantul. Cunosc premisele, simt cum vine, stiu ce se intampla in acel timp, stiu si cum e a doua zi. Stiu si zambetele retinute de a doua zi. Si glumele de dupa… Cunosc tristetile. Am facut cunostinta cu ele…   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi). In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. « Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie ». Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir. O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei,…

Tocmai cand, in toamna asta, ma lasasem, fara voia mea, prada unor episoade un pic mai negre, in ghearele unor ganduri ciudate, sfasiata intre dileme si scene fara sens, (s-a vazut si perioada  mea de tacere, intrerupta de prea putine spasme literare), a aparut incet-incet si apoi si-a facut loc triumfator, un gand, intai timid, apoi pronuntat, apoi intruchipat, cu suflu, inima si  creier: si daca viata e doar un mare joc? Si daca trebuie de fapt sa tratez fiecare zi care vine, si fiecare moment ca pe o provocare, ca pe un inceput de joc in care pot miza, sau nu, in care ma  pot angaja sau nu? Fiecare sfarsit al provocarii iti da sau nu acces la nivelul superior. De gandire, de intelegere, de viata. Sigur, este comod sa traiesti in mica mediocritate calduta, e usor sa te lasi prada micilor tristeti, depresiilor care pandesc, e usor sa traiesti asa, angajandu-ti minim creierul, intr-o dulce  medie… avansand cu consum minim spre ziua de maine, spre poimaine, spre anul viitor, spre peste 10 ani, spre sfarsitul vietii.   E mai greu sa vrei mai mult, sa te prinzi in joc, sa accepti ceea ce poate parea pretext, dar care te poate duce mai departe, mai sus. E greu sa accepti ca poti mai mult, e dificil sa cauti mai  mult, sa-ti cauti limitele intelegerii, sa palpezi pana unde poti urca, sa incerci sa deplasezi barierele proprii. Ei bine, eu asta vreau, am hotarat. Oricum, de cand ma stiu, am oroare de mediu,  de mediocru, de plat, de lucruri fara asperitati, fara reliefuri. Allez, faites vos jeux, ca maine am extemporal! share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It