vise

Acum a sunat ceasul care m-ar fi trezit daca as fi dormit vreun pic. Buna dimineata, cum ar veni. Ei, cine putea sa faca asta, decat eu? Pe la 5 m-am gandit ca oricum nu mai are sens sa dorm 2 ore…. Mi-am sabotat soarta, am scris toata noaptea si nu am stins lumina, n-am visat pe nimeni, pentru ca banuiesc ca visele cu ochii larg deschisi nu se pun. Oricum nu gasisem busuiocul acela, in casa asta nu mai gasesc nimic… Toate bune, incetul cu incetul se tine cortizolul (hormonul stresului) nesanatos de sus, in sange.  Cu eforturi adevarate, din astea…. Bravo mie 🙁   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-am bandajat toate absentele. Mi-am umplut golurile. Nu cu cele mai bune lucruri. Dar le-am umplut, sa nu mai doara, sa nu mai sangereze, cel putin nu vizibil. Sa sangereze doar in interior…. sa nu stiu decat eu. Hemoragii invizibile.  Sangerari ascunse. Am strecurat gandurile. Le-am triat. Pe unele, le-am alungat. Pe altele, le-am invitat, le-am pastrat, le-am apreciat. Am chemat visele. Le-am dat aripi. Le-am dat putere. Le-am hranit cu sufletul meu, le-am hranit cu tine. Ele te contin, acum. Si-mi dau tarcoale, cu tine, conturat, in ele, asteptand sa-mi intre in minte, desi esti deja in mintea si-n sufletul meu. Au venit zambetele. Le-am primit. Au venit lacrimile. Le-am primit. Au venit emotiile. Le-am primit. …… Le-am primit……. Le-am primit. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Zilele astea sunt febrila. Muncesc mult, dorm putin. Ma bucur ca muncesc mult, e si asta un fel de drog. Dorm putin, desi, pentru una din rarele dati in viata, chiar mi-as dori sa dorm, ca un repaus de la viata, de la agitatie, de la ganduri, de la multe. Un repaus de la vise, chiar. Un repaus de la lacrimi, de la suferinta. Un repaus de la intrebarile fara raspuns si un repaus de la intrebarile cu raspunsuri prea multe sau nesatisfacatoare. O pauza, adevarata. Si, da, pentru prima data in viata, nu-mi doresc sa visez. Mi-as dori ca la granita somnului sa se opreasca, neavand pasaport pentru trecere, toate gandurile, toate povestile, toate fanteziile, toate inchipuirile. Stiu, e ca o fuga. Ei bine, da, vreau sa fug un pic de mine, de data asta. Sunt om, atat. Insa degeaba fug de mine, in somnul meu, cand tu vii in somnul meu.   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Intr-o anumita epoca, cel putin, exista modelul femeii martir, al femeii care se sacrifica. Era un model extrem de pozitiv, valorizat de societate, si de cei din jur. Femeia se sacrifica. In detrimentul oricui. Ea trecea pe ultimul loc, si era minunat asa. Se sacrifica pentru sot, pentru copil, pentru familie, pentru prieteni. Uita de sine. Sau daca nu uita complet, ea era undeva, pe lunga lista de prioritati, insa la coada listei. Dorintele ei, aspiratiile ei, nevoile ei, nazuintele ei, visele ei, undeva in spate, dupa tot restul. Precedate de dorintele si vointele prea multor persoane. Prea departe ca sa mai aiba vreo importanta, vreodata. A invatat de mica sa se stearga pe sine insasi (chiar daca este o femeie puternica), in fata celorlalti, mai ales in fata celor dragi.  Ca pe o datorie, ca pe un apostolat. A facut-o din toata inima. A facut-o cu constiinta datoriei implinite, ba chiar cu bucuria si mandria de a face ceva bun. A facut-o cu deliciu. Asa si-a vazut mama facand, bunica… Asa era modelul admirat: era bine sa fii femeie martir de buna voie si nesilita de nimeni. Ani de zile a contat ea cel mai putin. A fost in umbra lor, mereu atenta la dorintele lor, reactionand la cel mai mic gest, la cea mai mica doleanta. I-a sprijinit, a fost acolo, a fost primul suporter al lor in cele mai dificile situatii. A fost, pe rand sau in acelasi timp, umarul pe care au plans, bratele care i-au strans, mana care i-a hranit si i-a mangaiat pe frunte, urechea care i-a ascultat, gura care i-a sfatuit si i-a sarutat, ochii  care i-au privit, pantecele care i-a primit sau i-a zamislit.  A ras cu ei si a plans cu ei. S-a bucurat de victorii si au mahnit-o insuccesele. I-a ridicat cand au cazut, i-a scuturat de praf, le-a vorbit duios si i-a imbarbatat pentru a merge mai departe, gasind in ea insasi resurse nebanuite de forta. De ea n-a mai avut mult timp. Cateodata, deloc. Altadata i se parea ca nici nu e important ce lasa deoparte. Arareori isi amintea unele lucruri, isi dorea sa faca ceva pentru sine, dar ii privea pe ei, cei din jur, si… intotdeauna era cineva care avea nevoie de ea. A fost ireprosabila. S-a mentinut puternica, intre furtuni, si a mentinut capul compas drept, in ciuda valurilor imense. Dar intr-o zi, ei bine, dupa ani intregi, intr-o buna zi, a venit scadența. Nemiloasă, neiertătoare, fără drept de apel. Cruntă. Scadența. Marea notă de plată a vieții. Toate frustrarile acumulate in ani, pe care le ingramadise intr-un colt de suflet, negându-le, minimizandu-le, negândindu-le, au devenit demoni cu gheare si colti lungi. Au iesit tiptil din coltul acela intunecos si au inceput sa o sugrume. Nimeni nu e Isus, in afara de Isus. Nimeni nu poate sa se sacrifice la infinit pentru restul lumii fara sa plateasca intr-o zi amarul pret al uitarii de sine. Atunci vine nefericirea. Vin depresiile adanci. Decalajul dintre ce-ti doresti/ce…