melodie

In martie, ies din spitalul Fundeni, una din cele mai rascolitoare vizite posibile… care m-a marcat si mi-a redefinit unele repere. Deschid radioul, mai mult masinal. Melodia LUI. Aceea, cea mai a lui posibila. Astazi, remake al « filmului ». Ma sui in masina, ploua, drumuri complicate… Deschid radioul si aud alta melodie. Dar tot « legata ». El in mine, cu mine, langa mine, orice ar fi. In cap, in corp, in suflet, in inima, in minte, in cele mai ascunse cotloane. Ca o arzatoare dorinta mistuitoare, trezita de madeleinele lui Proust muzicale. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi). In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. « Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie ». Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir. O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei,…