parfum

Fiecare parfum are povestea lui, in viata unei fete. Asa cum pe Nina l-am intalnit in 2006, si a fost dragoste la prima vedere, la Paris, in escala spre Maroc, unde aveam sa incep aventura raidului prin desert, So Pretty de la Cartier e unul din parfumurile care are cea mai frumoasa poveste in viata mea. Philippe si cu mine, anii 90, iubire fuzionala, intensa. Teoretic, nu alegi un parfum fara omul in cauza, dar eu eram deja in Romania in vacanta de Craciun, iar el trebuia sa vina cateva zile mai tarziu, sa petrecem Craciunul impreuna. A intrebat la parfumerie ce parfum sa-mi cumpere, doamna de acolo i-a cerut niste date: varsta mea, culoarea ochilor, culoarea parului. 20, blonda, ochi albastri. I-a recomandat So Pretty, Cartier. Nu cred ca tuturor blondelor cu ochi albastri le sta/le place, dar eu l-am adorat, si continui sa-l folosesc. Azi am avut o emotie puternica, caci am ales sa-l pun si a navalit o cohorta de senzatii. Niciodata cand port parfumul asta nu uit…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu m-am spalat atunci, ti-am pastrat urmele si mirosul, atingerile si gustul. E modul de a te pastra cu mine mai indelung. Nici macar seara nu ma induram sa ma duc la dus, nu vroiam sa sterg de pe mine mirosul de femeie care a facut dragoste cu tine.(stii ca e un miros specific, nu? e mai imbatator decat cele mai bune si scumpe parfumuri). Mi-e greu sa ma spal dupa, intotdeauna, ca si cand ti-as zdrobi mangaierile, ca si cum as inlatura invelisul protector pe care mainile tale l-au creat in jurul meu, e similar cu acea teama de a calca pe sarutul celui care l-a « zamislit » in talpa, acela despre care scria Nichita.[Spune-mi, daca te-as prinde-ntr-o zi si ti-as saruta talpa piciorului, nu-i asa ca ai schiopata putin, dupa aceea, de teama sa nu-mi strivesti sarutul?] Si te-am pastrat cu mine, prin miros si atingeri pana in dimineata urmatoare… Am dormit invelita in tine, in mirosul dorintelor noastre, invelita in atingerile tale, in privirile pe care le indreptasei asupra mea. De spalat m-am spalat cu mult regret, si doar pentru ca trebuia, pentru ca asa e bine, sa fiu in randul lumii. Acum adulmec in jur si incerc sa-mi recreez in nari mirosul acela incomparabil, mirosul tau, sa simt cu buricele degetelor textura pielii tale, sa te simt in mine tare si cald, intr-un du-te-vino ametitor si incredibil de placut, emotionant pana la capatul acela locuit de lacrimi. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sa incep abrupt, caci altfel nu se poate. Acum doua zile am fost la Fundeni. Am vizitat o prietena (pe care parca o stiu de o mie de ani, desi am vazut-o abia a doua oara), care sta cu mama ei, internata. Mama e sub perfuzii, nu se poate deplasa, si prietena mea sta cu ea sa o ajute. Eu n-am fost niciodata pana acum, in ziua de azi, la acel spital. Nici macar nu stiam unde este. Stiam foarte vag, si am bajbait ca sa ajung, si ca sa intru (am intrat in celalalt, cel de alaturi). In sfarsit, am intrat, am vazut-o. Ne-am imbratisat. M-a emotionat extrem, inca de la prima fraza. « Uf, ce frumos mirosi, eu nu mai stiu ce e acela parfum, si rochie ». Instantaneu mi s-a oprit respiratia si mi-au dat lacrimile, dar m-am stapanit, sa nu ma vada. Ultimul lucru de care avea ea nevoie erau lacrimile mele, ea avea nevoie de zambetele si puterea mea. Toata intrevederea, care s-a petrecut la bufetul spitalului, am fost extrem de tulburata, gandindu-ma la ce inseamna acele circumstante, pentru ea. Inca si acum, cand scriu aceste cuvinte sunt impartita, sfasiata, mai bine-zis,  intre durerile mele adanci si rusinea de a avea aceste dureri, atunci cand exista oameni care stau alaturi de parintii lor, in spital, cu perfuzii. Mi se intuneca mintea, nici nu pot sa gandesc asta. Ma doare sufletul. Acum, in afara de durerile mele, am un profund sentiment de culpabilitate. Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir. O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei,…