senzatie

Unele lucruri sunt asa de bune incat iti vine sa le pastrezi asa cum sunt si sa nu le mai atingi niciodata. Ca de exemplu, amprentele tale pe lucrurile mele. Le-as inrama, daca niste amprente s-ar putea inrama. Ating cu delectare ceea ce degetele tale au atins, cu evlavie. Niste mangaieri, peste alte mangaieri, suprapuse, invaluite, aripi de fluturi peste alte tremurari de fluturi. Si parca-ti aud si vocea, am retinut pe de rost toate cuvintele rostite… « Acum nu mai am motiv sa te sun, noapte buna. » Dupa ce rasesem mult iar eu explicasem copilareste ca multumesc prea mult de cand ma stiu, si ca eram supranumita in Franta, « Mademoiselle je suis désolée ». Si degetele mele se plimba peste…  aluneca usor. Sa pastrez amprentele tale, sa le inramez… Nu-mi dadeam seama ce mult inseamna senzatia aceasta. Nu-mi dadeam seama cat imi doresc. Nu-mi dadeam seama cat de mult conteaza, cat imi lipsea, nu-mi dadeam seama ca atingand acele lucruri voi zambi cum am zambit azi, desi nu era tocmai vorba despre o intamplare cu zambete… As vrea sa cristalizez inauntrul lucrurilor atingerile tale, sa le cuprind si sa le contin acolo. Pe vecie. Sa-ti inramez amprentele… p.s. am vocatie de criminalist, stiam ca mi-am ratat meseria 😀 Asta era din seria: « nimic nu e ceea ce pare » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Coincidente stranii. Si mai mult de atat, chiar dubioase. Imi moare, sub ochii mei, de cateva zile, un trandafir, la care tineam mult. Mai mult decat la orice alta planta din casa, desi le iubesc pe fiecare in parte. Trandafirul de pe 11 februarie, o data cu o insemnatate aparte. Mi-era cumva si mai drag pentru ca « se nimerise » sa ajunga la mine in acea zi. Uneori viata e plina de coincidente ciudate. Trandafirul era splendid, minunat. De cateva zile, de cand eu ma ofilesc, se ofileste si el. Ca o transmitere a raului. Ca si cum ar prelua de la mine, din interior, framantarile, gandurile, durerea. Mi-as dori sa nu moara si el. Incerc sa-l salvez, din tot sufletul incerc. Macar pe el sa-l salvez. M-ar durea pierderea lui mai mult decat alte plante ofilite, de-a lungul vremii. Pentru ca a aparut in acea zi, in care eu am primit acel mesaj. Pentru ca, involuntar, istoria lui s-a legat atunci, cu fire nevazute, de istoria mea. Stiu, se poate spune ca atunci cand doresti sa gasesti semne, le gasesti. Nu e neaparat asa. Eu cred ca e obligatoriu sa nu ignori semnele. De cate ori le-am ignorat, am constatat, ulterior, ca avusesem intuitia potrivita si ca pornirea mea fusese cea buna. Si ca ar fi trebuit sa o ascult, sa ma ascult. De aceea, vreau sa traiasca. Si pentru ca mi-e drag, fiind legat de acel moment (fara voia sa, fara stirea mea, pur si simplu o coincidenta). Si pentru ca a inceput sa se ofileasca in acelasi moment cu mine (si de data asta nu mai spun doar coincidenta, ci tulburatoare coincidenta). Ca si cand i-as transfera starile mele. Si nu vreau. E geamanul meu. E ca mine, exact. Are frunzele extraordinar de verzi si sanatoase. Dar bobocii i s-au uscat neinfloriti. Tulburator, de-a dreptul incredibil. Si eu sunt, ca si el, puternica, dura, calma, zambitoare. Glumesc, chiar, zilele astea. Ceilalti rad mult in preajma mea, de lucrurile pe care le spun. De unde-mi gasesc forte, nu stiu. Insa, in mine, in interior, nevazuti, bobocii stau sa se usuce. Ma arde si ma seaca senzatia asta. Vreau sa traiasca, poate mi-ar transfera el mie inapoi inflorirea. Cu logica mea implacabila, cu analiza mea precisa, parca-mi amintesc, ca prin vis, ca  « nu se moare din asta« . Senzatia mi-e ca la sfarsit de lume, scufundata in abis. Si nu abisul placerii, desi mintea-mi joaca feste, si in vis, il simt langa mine, il strang in brate, ma las cuprinsa, si ne scufundam incet, impreuna, in abisul placerii… Iar acel « nu se moare din asta » incepe sa sune a « poti spune ca nu se moare, doar pana cand se intampla« . Si nici macar n-ar fi rau, daca s-ar intampla acum, brusc. Macar am trait frumos, intens, pana la capat. Da’ nici macar nu scap. Doar mi se usuca bobocii, desi frunzele-mi sunt sfidator de vii, de verzi, de doritoare de viata. Ca un protest. Stari, staruinte, prea multe ganduri. Increngaturi, incrucisari….