cuplu

Azi e 26 noiembrie. Peste 12 ore, la ora 14, se implinesc 17 ani de cand a murit Philippe, parte din sufletul meu. Pe 27 noiembrie ar fi implinit 49 de ani dar nu a mai apucat. A murit cu o zi inainte, la 48 de ani si 364 de zile. S-a distrus si sunt inca suparata pe el. Dar azi aleg sa imi amintesc doar hohotele de ras (amandoi eram indragostiti de glume, unele trecand de limitele normalului social acceptat), serile lungi, zilele intregi cand ne inchideam in casa, singuri, pentru ca am fost modelul de cuplu fuzional. Ne-am fost intotdeauna suficienti unul altuia. Lumea fiecaruia incepea si se termina cu celalalt. Din alegere si nu din constrangere sau conveniente sociale. Caci eram, amandoi, nepermis de liberi, nepermis de neconvenționali. Însă respiram unul prin și pentru celălalt. Nu ne pasa de nimic exterior cand eram unul langa celalalt. S-a îndrăgostit de mine la prima vedere, eu nu, ca habar nu aveam ce e iubirea. Aveam 17 ani. Eu am înțeles că îl iubesc abia după câteva luni, dar ne-am iubit intens, total. Azi aleg sa-mi amintesc cum se straduia sa vorbeasca romana, desi eu vorbeam franceza perfect. Dar era limba mea materna, cum sa nu-si doreasca sa o vorbeasca, iubindu-ma cum ma iubea? Si din eforturile lui, retin ca spunea: « domnisoara? Asta seamana cu Timisoara. », ca nu putea pronunta hrana (un h auzit si un r « rulat » erau mult prea mult pentru el), ca nu putea pronunta â, si atunci spunea muine, puine, cuine.. .. Si ca, intr-o discutie cu un prieten de familie al parintilor mei, medic chinez, straduindu-se sa se inteleaga, singura limba comuna fiind romana, cum si-au comunicat unul altuia ca le place carnea de vita? « I love vaca ». Aleg sa imi amintesc asta, si sa zâmbesc, si nu ziua in care a murit si felul cumplit in care… Aleg sa-mi amintesc un Philippe nebun, care ma antrena in tot felul de nazbatii incredibile, care ma lua sa plecam cu masina in Romania, la 3000 km (noi stateam langa Atlantic), pe neprevazute, si mai rau, pe nedormite. Cu el nimic nu era imposibil, iar deviza lui era: nu exista probleme, exista doar solutii. Și iubea România, poate mai mult decât mine. Avea puterea sa vadă pitorescul acolo unde eu vedeam altceva. Dumnezeu sa te odihneasca, sper sa mai radem candva, undeva, impreuna. {desi eu nu cred in nicio viata de dincolo, totul este acum, aici, bagati-va mintile in cap} ps. omul e deja mort, nu-l mai invie nimeni, desi poate multi am dori (sau eu macar). Eu prefer sa imi amintesc momentele bune, oricum 90% din timp am fost fericita cu el  Si nu e putin lucru, la vremurile pe care le traim. Si chiar asta voiam, sa arat ca poti pastra o amintire frumoasa a unei relatii trecute. Nu am resentimente, ii sunt recunoscatoare, si vreau sa stie lumea ca am fost fericita, si m-am bucurat enorm sa fiu cu el. A fost o onoare si…

​Nici cand ma enervez nu arunc cu obiecte și nu sparg voit nimic. Ma ingrozeste violenta, de orice fel. Și fizică și verbala. O singura data in viata am aruncat cu ceva, aveam vreo 23 de ani, si putina minte, cred. Si am regretat intotdeauna. Ma certasem cu Philippe, plecase si ma lasase cu cosul de cumparaturi (comun, al cuplului) in hipermarket. Apoi a aparut acasa cu un inel de aur cu o piatra mare si cu un parfum de la Dior. Nu il purtam, era un parfum prea greu pentru varsta mea, insa il alesese pentru nume: Tendre Poison (otrava dulce). M-am enervat atat de rau, incat am dat cu ele de pamant. M-am speriat imediat dupa, ca puteam sparge piatra inelului (desi era in cutiuta lui de catifea). Pe vremea aceea purtam doar bijuterii mici, aproape insesizabile, inele subtiri, iar acel inel cu piatra mare nu-mi semana. A doua zi ne-am impacat, am acceptat cadourile dar le-am schimbat. Bijuteria cu vreo 3 mai mici, si parfumul cu ceva ce purtam. eram mica, cred ca am exagerat cand am zis 23 de ani, probabil  aveam 20. Chiar nu purtam bijuterii mari.  Si mai e o circumstanta pentru care m-am enervat, de fapt cea principala. Eu eram studenta, el intr-un lung si obositor divort. Nu stateam prea roz financiar. Iar sa cumpere lucrurile alea era o inconstienta din partea lui, la ora aceea, dincolo de forma lor… Și  ca idee, eu nu astept bani de la nimeni, si m-a enervat ca stiu cum ne era atunci, iar gestul lui a fost inconstient 🙁 Nu-s genul sa am nevoie de asa cadouri pentru impacare. Era nebun, uneori. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Spune un om inteligent, pe FB, aseara: « Unele femei de azi vor ca bărbat să: « te trezești în fiecare dimineață să mergi la serviciu, să iei/duci copilul de la grădiniță, să faci curat, să speli, să gătești şi să mai ai timp şi pentru tine… » dacă se poate ar mai vrea şi ca acesta să închidă ochii când ea mai zăboveşte cu vreun şefuleț, instructor de fitness sau de yoga Păi ăla nu e bărbat! E o mamă eroină!«  e partial adevarat 🙂 Partial, insa, exagerat 🙂 Sotul meu, francez fiind, impartea cu mine sarcinile de toate felurile (noi n-am avut copii, dar cu fosta sotie, cu care a avut copii, a impartit si schimbatul de pampers, dus la scoala, etc), si asta nu-l facea mai putin masculin, mai putin puternic, mai putin barbat. Iar faptul ca impartea cu mine sarcinile din casa, nici nu inseamna ca eu nu faceam nimic. Faceam lucrurile in doi. Si, important, cu iubire si cu bucurie. Comuna. Cel care venea acasa mai devreme, care avea mai mult timp, ala se apuca de {aspirat, spalat vase, calcat, gatit, pus masinile de spalat, etc} Asta ne lasa mai mult timp liber impreuna (de lenevit, plimbat, uitat la filme, facut orice iti trece prin cap, noi si jucam mult, eram jucatori amandoi- eu inca mai sunt, el nu mai este pe lume, jucator sigur a rămas si in lumea de dincolo, abia astept sa mai facem cateva partide– de ale noastre) Și mai aveam « obiceiuri » comune, le trec sub tacerea intimitatii 😉 De la un român nu cer/nu astept acelasi lucru, inteleg perfect particularitatile regionale, ca sa zic asa (totusi, e tara mea natala 😀 ), dar nici n-as aprecia ca eu sa fiu coplesita de munca si el sa stea cu mancarea gatita (de mine) in frigider, asteptand sa vin eu acasa la ora 22 de la munca ca sa i-o incalzesc, ca el nu si-o poate incalzi… ca nu-i permite postura de mascul, e sub demnitatea lui sa se ridice sa si-o incalzeasca (nu e un exemplu exagerat, cunosc cazuri concrete fix asa). Sincer, as admite asta de câteva ori (sunt înțelegătoare, nu rup capul din prima), dar nu ca regula generala…  Cred ca e ok sa impartim si placerile si neplacerile. Si obligatiile, si distractiile. Si finantele. Nu-s nici de acord cu principiul: unul ia banii altuia si « tine casa ». Nu, frate. Platim cheltuielile comune impreuna, apoi fiecare cu banii lui, ca de aia muncim. Poate vreau sa iti fac o surpriza, e cam stupid sa iti cer bani ca sa ti-o fac. Poate vreau sa te invit la restaurant/sa te duc in vacanta/sa-ti cumpar o carte, un obiect de arta, ceva de imbracat. Vreau sa o fac pe banii mei, nu pe banii din pusculita comuna. Si nici sa mint ca sa iau banii din banii pusi la comun. Si nu, nu vreau banii tai, asa ca nici tu sa nu ii vrei pe ai mei. Ajut, la nevoie, oricand trebuie. Dar ca…

Aud o poveste, in dupa-amiaza aceasta. Ca exista niste fete disperate dupa shopping (nimic rau pana aici, ma incadrez si eu, cred), iar iubitii/sotii lor, disperati, la randul lor, dar disperati de disperarea lor dupa shopping. Iar ele au ajuns sa introduca in casa ceea ce cumpara, prin garaj. Ca sa le faca « nevazute ». Fara prea multa gandire, am exclamat spontan, auzind povestea: « Asta e, dincolo de faza exterioara, care pare dragalasa, una din cele mai importante zdruncinaturi (falii, daca vreti) a vietii de cuplu. » Si da, ma gandesc serios ca daca as ajunge vreodata sa-i ascund lui ce cumpar, sau in general, sa-i ascund CEVA, atunci… e un semn important ca acest cuplu nu prea are sens… Nu, nu sunt putin flexibila. Sunt foarte flexibila, sunt unul din cei mai indulgenti si fara limite oameni, fara ingradiri si fara rigiditati, dar pentru mine, minciuna nu e compatibila cu iubirea. Azi il mint despre pantofi, maine despre unde plec, poimaine… ce? In plus, de cand ma stiu, minciuna mi se pare o lipsa de respect. Iar pentru mine, iubirea contine admiratie si respect, in afara de alte ingrediente.  Adica nu prea poate sa existe asa ceva. Plus ca iubirea inseamna si cunoastere, si intelegerea celuilalt. Daca el nu ma ingaduie cu gandurile mele, in cap, cu placerile mele in suflet, si chiar si cu rochite si pantofi… inseamna ca nu prea are rost cuplul in cauza. De ce ai ramane intr-un astfel de cuplu? ca sa te prefaci toata viata ca esti altceva? cum am spus mai sus: azi o rochie, maine o intalnire, poimaine… Nu cred ca e o cale cu intoarcere, ci are sens unic. Fisuri, fracturi, falii, inaintea marii daramari a « constructiei ». share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It