telefon

Indemnul din imagine e unul din sfaturile care ma scoate din sarite grav. Eu chiar nu vad o contradictie in asta (intre a trai momentul si a scrie ceva online – telefon, tableta, computer), si veti vedea ca viitorul imi va da dreptate. Nu este contradictie. Tehnologia completeaza si ajuta viata. Indemnuri de genul asta (lasa telefonul si traieste!) sunt venite de la generatia un pic mai mare decat a mea (si nu din desteptaciune, deloc, ci din neadaptare sau neintelegere a lumii actuale), sau chiar de la unele generatii anterioare. In realitate, generatiile mai noi, total digitalizate (cu care chiar ma confund, in ciuda diferentelor dintre noi), combina perfect totul. Viata e viata, iar internetul nu e niciun inlocuitor, Nu asta e rolul lui. Internetul e pur si simplu O ALTA CALE de comunicare, un alt mediu de impartasire. Atat. Internetul nu suprima viata, nu tine loc de viata, nu nimic. Si mai ales, internetul nu dauneaza vietii. Dimpotriva, o potenteaza, o ajuta. E o unealta exceptionala internetul, si toate tehnologiile moderne. Internetul nu contravine interactiunii cu ceilalti, ci tocmai, este un fel de a interactiona cu ceilalti. Un fel suplimentar. Care nu contine nimic rau. Asta pentru ca generatia digitala are viteza, e multitasking, etc. Internetul nu ne impiedica sa simtim, sa iubim, sa ne bucuram de viata pana la extrem. Sa admiram un rasarit, un apus, sa mirosim, sa mancam, sa bem un pahar de vin savurandu-l. Ca il arat si altora nu face decat sa-mi amplifice bucuria, pentru ca impart bucuria mea cu cei dragi (familie, prieteni) Serios, asta cu viata in ciuda internetului sau invers, e o teza invechita deja, care nu face cinste chiar nimanui :))  Este ca si cand mi-ai spune: lasa incalzirea, ca oamenii erau mai sanatosi cand taiau lemne cu toporul si se incalzeau asa.  Sau altele. Electricitatea, radioul, tv-ul, masina, etc. Mersul pe jos face piciorul frumos 😉 PS. Eu sunt online si cand dorm, si-s fericita de asta. Si sa vina vreunul sa zica vreodata ca EU nu am viata :)) sau nu traiesc momentul :))) PPS. Online NU înseamnă disponibila pentru oricine si oricând si mai e si asta: http://9gag.com/gag/aOmRLvv share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Aseara, imi pune cineva o intrebare atat de web 1.0: « Maine cand te gasesc? » (online se referea). Am inteles cu greu ce intreaba, este de domeniul trecutului modul de a pune problema asa…. Mi-a luat cateva secunde sa pricep. I-am zis simplu (desi intrebarea m-a facut sa rad cu pofta), « Unde sa ma gasesti? Online? Pai online sunt mereu. Nu am timp mereu de discutii, dar online sunt tot timpul. Iar timp nu stiu sincer cand am, ca de fapt nu e vorba doar de timp, e vorba si de timp si de chef. Nu prea stau eu in discutii lungi, s-a modificat comportamentul meu de-a lungul anilor de net, nu ca as fi stat vreodata, dar parca e invers proportional: sunt online mereu, in schimb discut greu/mai putin » Unii sunt ramasi in urma, de unde si intrebarea, pe care eu aproape nu o mai inteleg « cand te gasesc? » Cum adica, cand ma gasesti? E firesc sa fiu online non-stop. Asta e purul adevar, sunt online absolut mereu, mai putin cand se descarca telefonul/tableta, etc. Insa desi sunt online, asta nu inseamna nici ca sunt disponibila si nici dispusa la discutii sau la orice. Si mai depinde foarte mult pentru cine/ce. E ca in orice alt lucru in viata. Nu ies la cafea cu oricine, nu vorbesc la telefon ore intregi cu oricine, etc. {De altfel, cred ca nu mai vorbesc ore intregi de ani de zile. } Nu exista virtual. Internetul este o unealta de comunicare, un alt canal. Atat. E parte din viata. Nu exista virtual. Mai exista pe vremuri, poate, cand eram non-identificabili, pseudonime, etc. Acum suntem noi, fiecare din noi. Sunt la fel de mult eu aici ca si acolo. « Tie la cafenea ti s-a parut ca-s altceva decat ce stiai de aici? », o intrebam pe o prietena, initial cunoscuta prin internet, ulterior intalnita.  La masa, la cafenea sunt poate putin mai blanda, asta e logic, ca aici sunt mai dura, ca deh, sunt intr-o haita de necunoscuti, tre’ sa pun niste limite. In rest, sunt eu si colo si colo, internetul e doar o unealta si un alt canal de comunicare. Tocmai, el scurteaza uneori distantele dintre indivizi. Cand am vazut-o, ma simteam asa confortabil de parca ne stiam de cand lumea. E buna unealta asta, uite, practic nu mai exista stanjeneala de inceput, partea aceea cand nu cunosti omul. Plus ca in general cam stii « ce-i poate pielea. » In vremurile cand inca ar fi putut avea sens sa ma intrebi « cand ma gasesti? », pe vremea web 1.0, demult, in preistorie, inainte de 2002, eram inca in Franta, era internetul foarte putin dezvoltat, si ma facusem si barbat, am mai povestit asta. Nu faceam asta decat ca sa scap de agatamentele idioate ale altor barbati, de acel obsesiv « asl ». Cum nu eram pe net ca sa imi gasesc vreun barbat, nici macar din intamplare, preferam sa castig timp si sa nu am nevoie sa le explic ca sensul meu in online este altul. Asa, barbat fiind, ma lasau in pace. Acum, insa,…

Sa spun din capul locului ca sunt o ferventa militanta pentru tehnologie, pentru noile mijloace de comunicare, pentru internet, telefonia mobila, laptopuri, orice ce ne poate facilita viata si comunicarea. Cred ca evolutia inseamna si asta. Mai cred ca nu exista pericol de nimic (nu am chef sa enumar marile acuzatii aduse computerelor, telefoanelor mobile, internetului), si sunt gata sa duc o discutie argumentata in favoarea acestora. Eu cred ca sunt doar unelte care ne ajuta, ne fac viata mai usoara, si sunt deplin pentru ele. Insa zilele acestea m-a ingrozit ceva… Cuiva i-a murit o persoana draga. Si s-a trezit cumva cu durerea « la vedere », expus, desi poate n-ar fi dorit sa fie asa. Traim intr-o vitrina, fie ca o facem voluntar sau involuntar, mai putin sau mai mult, mai acoperiti sau mai descoperiti, cu masti sau fara, costumati sau dezvaluiti, cu bariere sau fara, cu perdele sau fara. Multimea iti devoreaza sentimentele, se hraneste cu bucuriile tale. Multimea iti vede durerile, indiferent cat incerci sa le ascunzi. Le ghiceste si… Am spus intotdeauna ca exista o perdea groasa intre intim/privat si public/aratat, o perdea pe care am grija sa o plasez atent. Pentru priviri superficiale, ar parea ca nu exista aceasta granita, posesorii acestor priviri uitand ca orice postare despre ciocolata, pantofi, rochite, starea vremii, este, din partea mea, o futilitate voita, tocmai pentru a proteja ce este mai intim in interiorul vietii mele. Altii merg pana la a critica usuratatea lucrurilor pe care aleg sa le scriu (plangandu-se, insa, cand aleg sa nu le mai scriu). Ele au insa un rol si o noima. Acela de a plasa perdeaua suficient de opaca, de a parea deschisa fara a fi deschisa dincolo de granita de intimitate. Dar in fata mortii, oare n-am fi toti intr-o vitrina, indiferent de grija de a plasa draperii si obloane in fata ferestrelor?   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Nu credeam sa trebuiasca sa scriu un indreptar despre telefon, si, totusi, dupa intamplari repetate, cred ca e util. Poate fi o recapitulare pentru cei care stiu, si o mare noutate pentru cine nu stie 😉 Dragii mei, daca sunati pe cineva, si acesta nu raspunde, inseamna mai multe lucruri: 1) ca nu a auzit, 2) ca nu vrea sa raspunda 3) sau ca nu poate sa raspunda (e in sedinta, vorbeste la alt telefon, e in cada, face amor, mananca impreuna cu iubita si nu doreste sa intrerupa cina vorbind la telefon, priveste un apus, scrie un text, etc). In oricare din cele trei variante, e inutil sa suni chiar imediat. 1) Daca nu a auzit prima oara, nu va auzi nici a doua oara, cand apelul e imediat. 2) Daca nu vrea sa raspunda, nu o sa vrea nici dupa 30 de secunde. 3) Daca nu poate sa raspunda, nu o sa poata nici imediat, indiferent care din ocupatiile de mai sus ii solicita atentia. In toate, dar absolut toate cazurile, este in regula sa astepti un timp, variabil in functie de importanta comunicarii pe care o ai de facut. (intre 30 min- cateva ore). Ideal este sa astepti sa fii sunat inapoi (aici intervine regula de buna purtare si pentru cel care a « ratat » un apel, sa sune inapoi cand vede apelul/cand poate/ cand se elibereaza/cand are chef – de la caz la caz). In orice caz, a suna de 7 ori in 5 minute, in afara de cazuri de extrema urgenta (accident, etc, Doamne fereste), denota si proasta crestere si, la limita, isterie. Daca, asa cum mi s-a intamplat mie nu mai demult de asta seara, suni si nu ti se raspunde, insisti peste 1 minut si iti raspund, iar cand raspund, iti spun: « sunt in intersectie, la volan, e aglomeratie, prima data cand ai sunat nu mi-am gasit telefonul in geanta« , ar fi dragut sa nu incepi o conferinta la telefon, avand in vedere ca te-am anuntat ca nu-s intr-o ipostaza in care ma pot « dedica ». Ar fi normal sa-mi spui pe scurt ce doreai sa-mi comunici (se presupune ca important, din moment ce ai sunat de 2 ori in 2 minute), si sa ma intrebi cand putem vorbi, daca ai mai multe de povestit. La fel, daca ma suni pentru niste prostioare, nefiindu-mi decat o cunostiinta vaga profesionala, si ma suni la 20.30 (deja un picut cam mult avand in vedere relatia vaga si motivele neimportante), am politetea si dragalasenia sa te ascult 4 minute, inchid si ma suni din nou peste 10 minute…. asteapta-te sa nu-ti raspund. Ti-am dedicat un timp…. Iar daca nu raspund, considera ca nu e politicos sa mai suni pana a doua zi dimineata. Greu, greu, greu…. PS. Ah, da, si s-a inventat si SMS-ul. E mai putin intruziv decat sa suni de o mie de ori…. Daca tot ai ceva de spus. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via…