demoni

Durerile sunt de mai multe feluri. Nu-s unitare. Mie-mi pare ca bucuria e universala, in comparatie cu durerea, care imbraca multe infatisari. Durerea are mii de nuante, mii de unghiuri, mii de laturi intunecoase, mii de cotloane, mii de fatete. Mii de sageti te impung in suflet. Iti tragi respiratia, adormi greu, cu lacrimi in ochi, care ti se usuca noaptea pe obraji, urme de netagaduit ale unor dureri intense, ca niste trasee ale unor nefericiri ce nu si-au gasit iesirea din labirint, ca niste albii ale unor rauri secate, in deserturi unde nici animalele nu mai au hrana, si haladuiesc scheletice si fara sens printre trunchiuri uscate de copaci morti si bolovani. Demonii sunt ascunsi in lemn, schimonositi, si te pandesc ca hienele. Cand treci, se napustesc asupra ta si te devoreaza, incetul cu incetul, despicandu-te in fâşii mici, rupandu-ti sufletul in bucatele, inima in farame si corpul in fragmente. Dimineata, te trezesti, si dupa cateva secunde, iti amintesti. Te doare atat de rau incat vrei sa fugi. Vrei sa-ti anihilezi simturile. N-ai unde sa fugi, durerea ti-e lipita de tine, de piele, de trup, de suflet, incrustata. Esti un basorelief sculptat in durere. Inchizi ochii, e in tine. N-ai unde sa pleci. Esti neputincios, si asta te doare si mai tare. Nu ai cum sa ii scapi, esti oricum si oriunde in raza ei de actiune. Nu prizonier, caci o duci oriunde. Nu mai stii daca tu sau ea sunteti prizonieri, care al cui, tu al ei sau ea al tau, oricum, sunteti indisolubil legati, corp comun. Durerile sunt de mai multe feluri, mute sau zgomotoase, seci sau inecate in lacrimi, hohotite sau incremenite, nemiscate sau schimonosite. Faptul ca nu vorbesti, ca nu te plangi, nu inseamna ca nu te doare. Doare. Dar taci, pentru ca nu poti deschide gura. Si doare al naibii. Faptul ca te jeluiesti, nu inseamna, nici el, ca te doare mai putin. Ies vaiete din tine, ai devenit tu insuti un vaiet, te scurgi cristalizat in acele sunete de jale, si totusi, doare infernal. Nu-ti trece nici tacand, nici exprimand. Nu exista formula de alinare. Trece cand trece, si-n general trece dupa ce doare atat de rau incat nu mai poate durea, fizic, cand esti extenuat de perceptia durerii, sau mai precis, te obisnuiesti cu durerea, si ea cu tine. Durerea nu e anihilata, cred, decat de timp, si cateodata nici de el. Cateodata, in ciuda trecerii timpului, nu se estompeaza absolut nimic. Iti pare ca te-ai vindecat, ca ti-e mai bine. Durerea ramane acolo, intr-un colt de suflet, si se reactiveaza cu puteri nebanuite, inca si mai intense, si mai adanci, la o inflexiune de voce, la un gest, la o mica intamplare. Exista cate un mecanism gen « madeleine de Proust » , cate un mic lucru, un miros, o adiere, care-ti readuce durerea ca-n ziua dintai, neostoita, neconsumata, neduruta. Si-ti vin lacrimile in ochi, suvoi, sute de lacrimi. Inutile, nu spala si nu limpezesc nimic. Doar doare al naibii, continuu, ca si cand nici…

Intr-o anumita epoca, cel putin, exista modelul femeii martir, al femeii care se sacrifica. Era un model extrem de pozitiv, valorizat de societate, si de cei din jur. Femeia se sacrifica. In detrimentul oricui. Ea trecea pe ultimul loc, si era minunat asa. Se sacrifica pentru sot, pentru copil, pentru familie, pentru prieteni. Uita de sine. Sau daca nu uita complet, ea era undeva, pe lunga lista de prioritati, insa la coada listei. Dorintele ei, aspiratiile ei, nevoile ei, nazuintele ei, visele ei, undeva in spate, dupa tot restul. Precedate de dorintele si vointele prea multor persoane. Prea departe ca sa mai aiba vreo importanta, vreodata. A invatat de mica sa se stearga pe sine insasi (chiar daca este o femeie puternica), in fata celorlalti, mai ales in fata celor dragi.  Ca pe o datorie, ca pe un apostolat. A facut-o din toata inima. A facut-o cu constiinta datoriei implinite, ba chiar cu bucuria si mandria de a face ceva bun. A facut-o cu deliciu. Asa si-a vazut mama facand, bunica… Asa era modelul admirat: era bine sa fii femeie martir de buna voie si nesilita de nimeni. Ani de zile a contat ea cel mai putin. A fost in umbra lor, mereu atenta la dorintele lor, reactionand la cel mai mic gest, la cea mai mica doleanta. I-a sprijinit, a fost acolo, a fost primul suporter al lor in cele mai dificile situatii. A fost, pe rand sau in acelasi timp, umarul pe care au plans, bratele care i-au strans, mana care i-a hranit si i-a mangaiat pe frunte, urechea care i-a ascultat, gura care i-a sfatuit si i-a sarutat, ochii  care i-au privit, pantecele care i-a primit sau i-a zamislit.  A ras cu ei si a plans cu ei. S-a bucurat de victorii si au mahnit-o insuccesele. I-a ridicat cand au cazut, i-a scuturat de praf, le-a vorbit duios si i-a imbarbatat pentru a merge mai departe, gasind in ea insasi resurse nebanuite de forta. De ea n-a mai avut mult timp. Cateodata, deloc. Altadata i se parea ca nici nu e important ce lasa deoparte. Arareori isi amintea unele lucruri, isi dorea sa faca ceva pentru sine, dar ii privea pe ei, cei din jur, si… intotdeauna era cineva care avea nevoie de ea. A fost ireprosabila. S-a mentinut puternica, intre furtuni, si a mentinut capul compas drept, in ciuda valurilor imense. Dar intr-o zi, ei bine, dupa ani intregi, intr-o buna zi, a venit scadența. Nemiloasă, neiertătoare, fără drept de apel. Cruntă. Scadența. Marea notă de plată a vieții. Toate frustrarile acumulate in ani, pe care le ingramadise intr-un colt de suflet, negându-le, minimizandu-le, negândindu-le, au devenit demoni cu gheare si colti lungi. Au iesit tiptil din coltul acela intunecos si au inceput sa o sugrume. Nimeni nu e Isus, in afara de Isus. Nimeni nu poate sa se sacrifice la infinit pentru restul lumii fara sa plateasca intr-o zi amarul pret al uitarii de sine. Atunci vine nefericirea. Vin depresiile adanci. Decalajul dintre ce-ti doresti/ce…