mesaj

Nu am o perioada prea buna. Asta ca sa nu spun ca anul asta m-a sfarsit, ma loveste cu o gramada de lucruri urate si neasteptate de la inceputul lui. Abia astept sa se termine, sa treaca, sa se duca. De la boli ale celor dragi, pana la depresii ale lor, de la pierderi materiale importante… In fine. Cert e ca noptile albe au devenit si mai dese decat inainte, si nu neaparat din alegere. Si nu, nici din insomnie, caci eu nu cunosc fenomenul insomnie. Dar am fost nevoita sa petrec unele nopti albe, apoi am petrecut nopti albe fara voie, pentru ca ma suparam si stresam asa rau, incat nu ma culcam. In fine, la capatul uneia din aceste nopti albe, acum, in aceasta dimineata mohorata, cand ploua de doua zile si lucrurile nu-s chiar roz…. un mesaj mi-a adus zambetul pe buze. Un zambet sincer, spontan, larg. « Buna dimineața! Facebook zice ca acum 6 ani noi am devenit prieteni! De obicei nu fac mare tam tam in cazuri de astea, dar acum e cu totul altceva! Mulți înainte sa fie! Îți mulțumesc pentru « nebunia » pe care o emani mereu! ? » si apoi: « Rar mai găsești oameni normali pe lumea asta! Lumea e in general bolnava cronic de « cel putin 8 ore de somn » si « cel putin doi litri de apa »! Dacă o ții asa, mai mai ca ma faci sa dau si eu de băut! Si nu apa! ? »\ GM: ba am de gand sa o tin asa 500 de ani, niciunul in minus. « Pai 6 au trecut deja! Ce-a fost mai greu s-a dus! :))))) » GM: « eu multumesc ca ma suporti, nu cred ca-s usor de suportat in lista uneori 😉 » « Să fi fost măcar 1% din lista mea asa… » GM: « m-ai facut sa surad » « E micul meu cadou pentru ziua asta! Nu pot mai mult ca încă nu mi-a venit alocația! :))) » Imi place de mor ca imi spune ca eman « nebunie »…. M-as ingrijora cand ma voi fi schimbat. Ma simt cumva senina sa stiu ca inca eman acea nebunie, acea libertate a sufletului (despre care vorbeam aici, pe care atat de bine a descris-o cineva atunci…) Cand o sa marsaluiesc in turma, cand o sa fac lucrurile care trebuie, doar pentru ca trebuie, cand nu o sa mai indraznesc sa imi traiesc viata, sa rad, sa plang, sa plec la capatul lumii, sa pun trandafiri pe parbriz sau sa scriu scrisori, cand o sa consider ca trebuie sa ma imbrac in uniforma si sa ma comport uniform, sa gandesc uniform, atunci probabil ca nu va mai avea sens sa traiesc 500 de ani. Deocamdata, aparent… sunt inca bine, « eman nebunie » 😉 si nu, nu fac din asta un scop, si nici macar o lauda. Este firescul meu, modul meu natural de a exista, de a ma misca printre lucruri si oameni. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it…

 Am inteles, in inchisoare Adrian Nastase scrie postari de blog, scrie carti. Foarte bine. Pentru un om pentru care scrisul e important, adevarata condamnare este sa il impiedici sa citeasca sau sa scrie. Ok, pana aici. Sunt de acord. Sa-l lase sa citeasca si sa scrie, pana la urma e inchisoare, nu indobitocire sau tortura. Sa scrie cat doreste. Scrisori, memorii, romane fluviu, eseuri, nuvele, orice. Frate, da’ eu chiar tre’ sa aud (dupa ce l-am auzit si pe impostorul care hahaia pe snowmobile), si urarile lui Nastase din inchisoare, la televizor, in ziua de Craciun? De ce, domule, DE CE?????????? Uite, Bernard Tapie a facut si el niste ani buni de inchisoare, dar a avut decenta sa nu transmita mesaje exterioare (decat apropiatilor)…. Si doar private.  Si daca mai gandesc bine, mai sunt exemple de politicieni si-n alte tari care au facut inchisoare. Dar au avut bunul simt sa taca din gura, eventual au vorbit cand au iesit… Da’ nici cu presa nu mi-e rusine…. 🙁 Pentru ce sa preiei asta? Adica presa n-are niciun rol? nu (mai) triaza? Trist, foarte foarte trist. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mi-ai invadat toate gandurile, mi-ai estompat toate amintirile anterioare aparitiei tale. Am o memorie foarte buna, de obicei. Acum cautam sa-mi amintesc ceva, si dintr-o data, mi-a navalit in cap un cuvant legat foarte tare de tine, care a eclipsat orice alt cuvant, si care mi-a anihilat orice incercare de a-mi aminti. M-ai umplut, pur si simplu. Am fost surprinsa, dar nu peste masura. M-am bucurat. Gandul la tine e instinctiv. Si e o fericire. Esti in mine, prezent, prin gesturi, prin cuvinte, un fel de familiaritate creata natural si atat de fireasca. La fel, zilele trecute, mi-au cazut  privirile, intr-o discutie, pe un cuvant. Efectul, imediat, ca cel al madeleinei lui Proust. Folosisei acel cuvant candva, intr-o circumstanta, intr-un mesaj. Brusc, acel cuvant nu mai era un simplu cuvant. Era impregnat de tine. Era legat de tine. Era o punte intre noi. Asa cum scriam despre geografia sentimentelor, asa exista si semantica sentimentelor, limbajul senzatiilor. Cuvintele capata intelesuri noi, se incarca de valente diferite, suplimentare. Asa cum trotuarele nu mai sunt simple trotuare, ci râuri de senzatii, cuvintele nu mai sunt neutre, ci incarcate de sentimente, de trairi. Silabele strecoara intre ele, nevazute, dar atat de pregnante, emotii, vibratii ale sufletului. Consoanele ascund in duritatea lor intensitati nebanuite si vocalele contin inflacarari. Daca cineva imi spune un cuvant care i se pare banal, dar mie-mi va aminti de tine, voi incepe sa zambesc, simtindu-l altfel decat ca pe un orice alt cuvant. Simtindu-te aproape, cuvantul acela care-mi aminteste de tine e ca o mangaiere pe care mi-o trimiti, de departe. Ca un clin d’oeil al destinului catre mine. Cuvantul acela ma umple. De caldura, de tine, de dorinta. Te iubesc inca si mai mult, si mai intens. Se poate mai mult? Nici nu stiu… « Car ma vie, car mes joies, aujourd’hui, ça commence avec toi » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Coincidente stranii. Si mai mult de atat, chiar dubioase. Imi moare, sub ochii mei, de cateva zile, un trandafir, la care tineam mult. Mai mult decat la orice alta planta din casa, desi le iubesc pe fiecare in parte. Trandafirul de pe 11 februarie, o data cu o insemnatate aparte. Mi-era cumva si mai drag pentru ca « se nimerise » sa ajunga la mine in acea zi. Uneori viata e plina de coincidente ciudate. Trandafirul era splendid, minunat. De cateva zile, de cand eu ma ofilesc, se ofileste si el. Ca o transmitere a raului. Ca si cum ar prelua de la mine, din interior, framantarile, gandurile, durerea. Mi-as dori sa nu moara si el. Incerc sa-l salvez, din tot sufletul incerc. Macar pe el sa-l salvez. M-ar durea pierderea lui mai mult decat alte plante ofilite, de-a lungul vremii. Pentru ca a aparut in acea zi, in care eu am primit acel mesaj. Pentru ca, involuntar, istoria lui s-a legat atunci, cu fire nevazute, de istoria mea. Stiu, se poate spune ca atunci cand doresti sa gasesti semne, le gasesti. Nu e neaparat asa. Eu cred ca e obligatoriu sa nu ignori semnele. De cate ori le-am ignorat, am constatat, ulterior, ca avusesem intuitia potrivita si ca pornirea mea fusese cea buna. Si ca ar fi trebuit sa o ascult, sa ma ascult. De aceea, vreau sa traiasca. Si pentru ca mi-e drag, fiind legat de acel moment (fara voia sa, fara stirea mea, pur si simplu o coincidenta). Si pentru ca a inceput sa se ofileasca in acelasi moment cu mine (si de data asta nu mai spun doar coincidenta, ci tulburatoare coincidenta). Ca si cand i-as transfera starile mele. Si nu vreau. E geamanul meu. E ca mine, exact. Are frunzele extraordinar de verzi si sanatoase. Dar bobocii i s-au uscat neinfloriti. Tulburator, de-a dreptul incredibil. Si eu sunt, ca si el, puternica, dura, calma, zambitoare. Glumesc, chiar, zilele astea. Ceilalti rad mult in preajma mea, de lucrurile pe care le spun. De unde-mi gasesc forte, nu stiu. Insa, in mine, in interior, nevazuti, bobocii stau sa se usuce. Ma arde si ma seaca senzatia asta. Vreau sa traiasca, poate mi-ar transfera el mie inapoi inflorirea. Cu logica mea implacabila, cu analiza mea precisa, parca-mi amintesc, ca prin vis, ca  « nu se moare din asta« . Senzatia mi-e ca la sfarsit de lume, scufundata in abis. Si nu abisul placerii, desi mintea-mi joaca feste, si in vis, il simt langa mine, il strang in brate, ma las cuprinsa, si ne scufundam incet, impreuna, in abisul placerii… Iar acel « nu se moare din asta » incepe sa sune a « poti spune ca nu se moare, doar pana cand se intampla« . Si nici macar n-ar fi rau, daca s-ar intampla acum, brusc. Macar am trait frumos, intens, pana la capat. Da’ nici macar nu scap. Doar mi se usuca bobocii, desi frunzele-mi sunt sfidator de vii, de verzi, de doritoare de viata. Ca un protest. Stari, staruinte, prea multe ganduri. Increngaturi, incrucisari….