abis

« Ceva retoric, sa spun asa. Am in lista de fb si in viata multi oameni, amici, cunostinte. De departe (de foarte departe) esti cea mai interesanta, profundă, aparte. Nu prea sunt omul vorbelor mari deci ia-o ca realitate absoluta. Noapte linistită si un an bun. P.S. dacă eram bărbat făceam tot ce puteam sa ma arunc in abisul care esti. » :* te imbratisez, m-ai facut sa lacrimez (pot sa fac asta, sunt singura acasa, nu-s indecenta) suna extraordinar. « Asta pentru că esti extraordinara. Chiar asa consider. Cat despre lacrimat..de cate ori am lacrimat la textele tale 🙂 Te îmbrățișez si eu si sper ca intr-o buna zi vei face ca ceea ce este in tine sa ajunga la multi oameni. Ar fi pacat sa nu se stie ca, undeva, cândva, cineva ca tine a existat cu adevărat.  » Primesc cuvinte ca acestea de la oameni care nu imi datoreaza nimic, care nu doresc sa imi intre sub piele, mai mult, care traiesc la mii de kilometri si a caror viata nu se va intersecta, cel mai probabil, niciodata cu a mea. Oameni care au vietile lor bine inchegate acolo. Si care nu au neaparat mereu aceleasi optiuni ca ale mele… Iar eu continui sa ma irosesc si sa ma pierd in futilitati in loc sa fac ceea ce stiu cel mai bine, ceea ce simt cel mai bine, adica sa scriu. Anul acesta trebuie sa ma adun sa fac asta. Nu o carte, ci doua. Nu in romana, ci asa cum am spus,  in franceza. O sa fie un an bun, simt. De fapt trebuie. 2016 a fost anul pierderilor. Atat materiale cat si nemateriale. Insa am inceput 2017 cu oameni care au revenit in viata mea. Cu placerea imensa ca un personaj al povestilor mele s-a recunoscut si a dorit sa stie si continuarea…. Unul din cele mai frumoase lucruri care se pot petrece: sa scrii o frântură de poveste total anonimizata și să te trezești cu protagonistul poveștii că se recunoaște și îți scrie: « și continuarea unde e? » Om cu care nu ai mai vorbit de secole si un sfert. Esti la volan, si scrii complicat, doar la semafoare. (la cele rosii) Reusesti sa i-o dai (continuarea povestii in care este personaj principal, pentru ca bineinteles ca o ai deja scrisa), cu inima cât un purice de teama, și zice ca adora. Întrebi, nevenindu-ți să crezi: « sigur? Corespunde cu realitatea? Și mai ales corespunde cu amintirile tale? » (căci știi și tu cât de subiective și personal interpretate sunt amintirile…) Și afli ca da… Și da. Și foarte. Dumnezeule, au trecut 14 ani, dar se pare ca emoțiile nu se prescriu. Și mai pare că știu să le transcriu 🙂 « Când te iubește cineva care scrie, ești nemuritor » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Am trait mult si intens, bune si rele, complicate ades, am incercat diverse, nu mai sunt la varsta sa gust din orice, oricand, ca sa testez. Sunt mai selectiva si e normal, ma cunosc, si cam stiu despre mine ce vreau. Si mai ales, dar mai ales, ce NU vreau. Am fost intrebata: « Este cel mai bun pentru tine? » Eu ma feresc de superlativele absolute, nu-s Dumnezeu sa emit verdicte definitive si irevocabile, « cel mai bun » ma sperie, daca intrebarea e pusa asa, in termeni universali si absoluti. In schimb, ceva pot spune clar: « Poate nu-i cel mai bun, dar este alegerea mea acum. » Si asta este/ar trebui sa fie absolut suficient. Am constatat cu bucurie si oarecare surprindere ca daca ma întreabă cineva ce fac, zic ce zic, e un raspuns mai punctual, dar daca ma întreabă cum sunt, nu am alt răspuns decat: sunt FERICITA. Ei, si de aici pleaca lucrurile… Oamenii accepta greu ca esti fericita. Si nu vorbesc de invidiosi, aceia, mai devreme sau mai tarziu, mor inecati in propriul lor venin. Vorbesc de cei care cred ca fericirea este de un singur fel, si ca in general ei detin indreptarul de fericire, si « stai ca-ti zic eu cum trebuie sa fii fericita, ca nu esti, ca aia nu e fericire, e placere. » Aiuritoare sentinta. Pai cum sa stii tu ca sunt sau nu fericita, esti in sufletul meu? Fericirea e un cuvant mare, dar starea de fericire este un sentiment atat de la indemana… Fiecare suntem fericiti din alte motive, in alte feluri, ne drogam cu alte droguri, ne amuza alte lucruri, ne transporta in ceruri alte lucruri si ne afunda in abisul tristetii altele. Nu putem impune altora modul nostru de fericire, asa cum nu putem sa le pretindem sa le placa acelasi fel de mancare. Cu alte cuvinte, NU-MI BAGA FERICIREA TA PE GAT, cu convingerea ca si eu voi fi fericita la fel.  Pentru ca e fals. Fiecare avem motive proprii. Nu vreau sa traiesc inghesuit, sa ma tem sa spun ce simt. Cand sunt suparata, spun, cand sunt fericita, spun…. Asta e, cine n-are loc de mine sa priveasca in alta parte. Va sfatuiesc sa ganditi la fel. Nu va lasati fericirea alterata de ce e in jur, de teama de a o rosti. Pana la urma cu momentele acestea ramanem, restul este fix desertaciune. Iar daca simtiti ca va vine sa cantati, cantati! Nu vreau sa-mi ascund fericirea, cum nu-mi ascund nefericirea. Imi traiesc starile, mi le insusesc, mi le asum, le consum. La fel, chiar daca-mi vrei binele, nu ma poti contrazice asupra a ceea ce simt, sau a ceea ce vreau. Atata timp cat acest « ce vreau » este in limitele legii si in limitele sociale. Fericirea nu-i de un singur fel. Fericirea mea vazuta dinspre mine e alta decat cea crezuta de altcineva, si chiar si de mama. Mama a invatat sa inteleaga asta. Tocmai pentru ca ma iubeste. Eu zic ca e un teren alunecos. Cand un om iti…

Te-am nevisat. Ti-am nerostit numele. Te-am nevazut. Te-am neinchipuit. Ti-am netrecut pe sub ferestre, peste pasi, pe trotuarele acelea. Te-am nestiut. Te-am nestrigat. Te-am nedorit. Te iubesc mai mult decat oricand, dincolo de nevisarile, nerostirile, nevederile, neinchipurile, netrecerile, nestiintele, nestrigatele si nedorintele acestea. Incercari ciudate la care ma auto-supun, ca si cand as mai avea ceva de aflat, ceva de simtit. Te iubesc fara inceput si sfarsit, pana in fundul sufletului meu fara margini. Inainte de tine era gaura neagra,  dupa tine probabil moartea. M-am nascut in ziua cand te-am cunoscut, cand mi-ai vorbit, cand m-ai privit. Am sa ating apogeul cand ma vei lua in brate, cand ma vei locui cu dorinta ta fierbinte, cand iti vei revarsa suvoiul in mine, cand voi vibra in ritmul miscarii impuse de tine. Am sa clocotesc, n-am sa te nedoresc. Am sa gem, n-am sa te nestrig. Am sa te cunosc, n-am sa te nestiu. Am sa te insotesc, n-am sa netrec pe sub ferestrele tale. Am sa te strang in brate, n-am sa te neinchipui. Am sa te contemplu, n-am sa te neprivesc. Am sa-ti recit numele, n-am sa ti-l nerostesc. Am sa te port in mine, n-am sa te nevisez. Esti cel care ma umple definitiv si complet. Esti inceputul meu. Si piscurile dorintei. Esti iubirea.  Si abisul placerii. Sunt neinceputa si neterminata fara tine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Coincidente stranii. Si mai mult de atat, chiar dubioase. Imi moare, sub ochii mei, de cateva zile, un trandafir, la care tineam mult. Mai mult decat la orice alta planta din casa, desi le iubesc pe fiecare in parte. Trandafirul de pe 11 februarie, o data cu o insemnatate aparte. Mi-era cumva si mai drag pentru ca « se nimerise » sa ajunga la mine in acea zi. Uneori viata e plina de coincidente ciudate. Trandafirul era splendid, minunat. De cateva zile, de cand eu ma ofilesc, se ofileste si el. Ca o transmitere a raului. Ca si cum ar prelua de la mine, din interior, framantarile, gandurile, durerea. Mi-as dori sa nu moara si el. Incerc sa-l salvez, din tot sufletul incerc. Macar pe el sa-l salvez. M-ar durea pierderea lui mai mult decat alte plante ofilite, de-a lungul vremii. Pentru ca a aparut in acea zi, in care eu am primit acel mesaj. Pentru ca, involuntar, istoria lui s-a legat atunci, cu fire nevazute, de istoria mea. Stiu, se poate spune ca atunci cand doresti sa gasesti semne, le gasesti. Nu e neaparat asa. Eu cred ca e obligatoriu sa nu ignori semnele. De cate ori le-am ignorat, am constatat, ulterior, ca avusesem intuitia potrivita si ca pornirea mea fusese cea buna. Si ca ar fi trebuit sa o ascult, sa ma ascult. De aceea, vreau sa traiasca. Si pentru ca mi-e drag, fiind legat de acel moment (fara voia sa, fara stirea mea, pur si simplu o coincidenta). Si pentru ca a inceput sa se ofileasca in acelasi moment cu mine (si de data asta nu mai spun doar coincidenta, ci tulburatoare coincidenta). Ca si cand i-as transfera starile mele. Si nu vreau. E geamanul meu. E ca mine, exact. Are frunzele extraordinar de verzi si sanatoase. Dar bobocii i s-au uscat neinfloriti. Tulburator, de-a dreptul incredibil. Si eu sunt, ca si el, puternica, dura, calma, zambitoare. Glumesc, chiar, zilele astea. Ceilalti rad mult in preajma mea, de lucrurile pe care le spun. De unde-mi gasesc forte, nu stiu. Insa, in mine, in interior, nevazuti, bobocii stau sa se usuce. Ma arde si ma seaca senzatia asta. Vreau sa traiasca, poate mi-ar transfera el mie inapoi inflorirea. Cu logica mea implacabila, cu analiza mea precisa, parca-mi amintesc, ca prin vis, ca  « nu se moare din asta« . Senzatia mi-e ca la sfarsit de lume, scufundata in abis. Si nu abisul placerii, desi mintea-mi joaca feste, si in vis, il simt langa mine, il strang in brate, ma las cuprinsa, si ne scufundam incet, impreuna, in abisul placerii… Iar acel « nu se moare din asta » incepe sa sune a « poti spune ca nu se moare, doar pana cand se intampla« . Si nici macar n-ar fi rau, daca s-ar intampla acum, brusc. Macar am trait frumos, intens, pana la capat. Da’ nici macar nu scap. Doar mi se usuca bobocii, desi frunzele-mi sunt sfidator de vii, de verzi, de doritoare de viata. Ca un protest. Stari, staruinte, prea multe ganduri. Increngaturi, incrucisari….