ras

Si eu am avut momente grele, si momente in care ma dureau strazile, ma frigea asfaltul, ma sufocau cladirile. Dar dincolo de toate astea, exista cer senin, e soare, si e un zambet al unei persoane dragi…. Si multa dragoste. Exista joc si multe rasete. Daca simti asta acum, imi pare foarte foarte rau. Stiu ca nu e usor. Doare. Iar durerile actuale sunt coplesitoare, inlatura durerile trecute, ca si cand ele n-ar fi existat, le sterg pana si din amintiri, ne e greu sa ne inchipuim ca am supravietuit unor lucruri uneori chiar mai complicate.  Daca simti asta, acum, imi pare rau. Dar eu sunt aici, si sunt garantie a faptului ca exista zambet dincolo de asta. Suras, soare si joc. Stiu ca acum poate n-ai chef de joaca. Nu-i nimic. Eu te astept, desenez sotronul intre timp. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Coincidente stranii. Si mai mult de atat, chiar dubioase. Imi moare, sub ochii mei, de cateva zile, un trandafir, la care tineam mult. Mai mult decat la orice alta planta din casa, desi le iubesc pe fiecare in parte. Trandafirul de pe 11 februarie, o data cu o insemnatate aparte. Mi-era cumva si mai drag pentru ca « se nimerise » sa ajunga la mine in acea zi. Uneori viata e plina de coincidente ciudate. Trandafirul era splendid, minunat. De cateva zile, de cand eu ma ofilesc, se ofileste si el. Ca o transmitere a raului. Ca si cum ar prelua de la mine, din interior, framantarile, gandurile, durerea. Mi-as dori sa nu moara si el. Incerc sa-l salvez, din tot sufletul incerc. Macar pe el sa-l salvez. M-ar durea pierderea lui mai mult decat alte plante ofilite, de-a lungul vremii. Pentru ca a aparut in acea zi, in care eu am primit acel mesaj. Pentru ca, involuntar, istoria lui s-a legat atunci, cu fire nevazute, de istoria mea. Stiu, se poate spune ca atunci cand doresti sa gasesti semne, le gasesti. Nu e neaparat asa. Eu cred ca e obligatoriu sa nu ignori semnele. De cate ori le-am ignorat, am constatat, ulterior, ca avusesem intuitia potrivita si ca pornirea mea fusese cea buna. Si ca ar fi trebuit sa o ascult, sa ma ascult. De aceea, vreau sa traiasca. Si pentru ca mi-e drag, fiind legat de acel moment (fara voia sa, fara stirea mea, pur si simplu o coincidenta). Si pentru ca a inceput sa se ofileasca in acelasi moment cu mine (si de data asta nu mai spun doar coincidenta, ci tulburatoare coincidenta). Ca si cand i-as transfera starile mele. Si nu vreau. E geamanul meu. E ca mine, exact. Are frunzele extraordinar de verzi si sanatoase. Dar bobocii i s-au uscat neinfloriti. Tulburator, de-a dreptul incredibil. Si eu sunt, ca si el, puternica, dura, calma, zambitoare. Glumesc, chiar, zilele astea. Ceilalti rad mult in preajma mea, de lucrurile pe care le spun. De unde-mi gasesc forte, nu stiu. Insa, in mine, in interior, nevazuti, bobocii stau sa se usuce. Ma arde si ma seaca senzatia asta. Vreau sa traiasca, poate mi-ar transfera el mie inapoi inflorirea. Cu logica mea implacabila, cu analiza mea precisa, parca-mi amintesc, ca prin vis, ca  « nu se moare din asta« . Senzatia mi-e ca la sfarsit de lume, scufundata in abis. Si nu abisul placerii, desi mintea-mi joaca feste, si in vis, il simt langa mine, il strang in brate, ma las cuprinsa, si ne scufundam incet, impreuna, in abisul placerii… Iar acel « nu se moare din asta » incepe sa sune a « poti spune ca nu se moare, doar pana cand se intampla« . Si nici macar n-ar fi rau, daca s-ar intampla acum, brusc. Macar am trait frumos, intens, pana la capat. Da’ nici macar nu scap. Doar mi se usuca bobocii, desi frunzele-mi sunt sfidator de vii, de verzi, de doritoare de viata. Ca un protest. Stari, staruinte, prea multe ganduri. Increngaturi, incrucisari….

Rad, si n-ar trebui. Zambesc, si n-ar trebui. Da’ eu tot zambesc. Acum, fie ce-o fi. Eu sunt, de fapt, toata un zambet… share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Azi m-am simtit brusc si inexplicabil foarte puternica. Din lacrimile, tristetea si peregrinarile ultimelor zile, m-am intrupat brusc, puternica. O putere interioara venita din intelegere.  Din toleranta. Din mediere. Din nevoia de a face lucruri. Eu, caci astazi nimeni nu le putea face. Am alergat de dimineata pana seara si am traversat lucruri. Am tinut-o pe mama de mana, i-am zambit, i-am spus ca sunt aici pentru ea. Asa cum si ea a fost intotdeauna pentru mine. M-am simtit eu, azi, mai puternica dintre noi doua. Am rezolvat probleme. Am discutat cu oameni. Am inteles unele lucruri. Am descoperit. Am zambit. Am dat cu pumnul in masa, m-am strambat a lacrimi (de nervi, nu de durere), am lacrimat in intimitate (de emotie, nu de durere). Am mangaiat cateii.  Am condus (orgasmic, insa fara furie, ci cu ganduri). Am pledat cauze (castigate, sper, nu pierdute). Am dat telefoane. Am primit telefoane. Mi s-au descarcat telefoanele de atata vorbit…. Am fost la birou, la tribunal, la hipermarket, la veterinar. Candva, printre atatea « lucruri de oameni mari », am facut si o nebunie adolescentina. Ca intr-un vis. Jumatatea mea de ora intr-o zi de matura alergatura. Am zambit gandindu-ma la reactii. Am zambit pentru ca iesise soarele.  Am zambit pentru ca ma simt puternica. Si maine e o zi. Negura zilei aceleia e departe. Gandurile ei, la fel. Au fost. Au fost, oare, vreodata, ale mele? Eu sunt o luptatoare, o supravietuitoare, cum mi-a spus o prietena azi. Candva, pe seara, am si ras. Un ochi plange, unul rade 🙂 Am ras imaginandu-mi comentarii de un anume fel intr-un anume context. Si da, timpul nu-i inca pierdut. M-am dat doi pasi in spate fata de mine insami si m-am privit. M-am masurat din cap pana-n picioare. Si iar am zambit. Nu-i rau. Nu-i rau deloc. Candva, sigur voi scrie cateva carti. Si-apoi am ras. Encore et encore…. Viata mea e un basm. La ce sunt buni prietenii? Pai cititi voi, si-mi faceti si mie un rezumat… p.s. Ma tot tin sa va spun: pasarea Phoenix e si ea tot un fel de pasarica. Pasarica alba-n cioc subtirica la mijloc se-ntrupeaza din foc. Din foc, din para, din viata amara, din scrum, din fum, din lacrimi si drum Din taciune, din carbune Din vraja si din minune Din negura, din pacura Din iubirea fara ura. Din palpaire, din siroire E vie dintr-o privire Din lacrimi de inger Din suvoi de plangeri Stralucitoare, fermecatoare, maiastra, Pasarea albastra. p.p.s. Versuri n-am mai scris din liceu 😉 share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It