Crezuri

Cred ca scrisul este un proces atat de personal, incat nu exista niciun fel de reteta, de regula, de metoda. Trebuie sa iasa asa cum iese, e ca o nastere, izvoraste din tine, curge din minte, si se materializeaza intr-o insiruire de cuvinte, aproape sub dictarea unei supraconstiinte. Stiu ca traim in era manualelor, a ghidurilor de folosire, a GPS-ului. Nu mai stim sa gasim o adresa fara sa urmam GPS-ul (chiar daca el ocoleste). Nu mai stim sa folosim un aparat, fara sa citim manualul de utilizare, ne fastacim. Dorim indicatii pentru orice. Ni se pare ca e mai sigur daca urmam niste pasi, niste etape. Incepem sa avem nevoie de benzi albe, care sa ne delimiteze si sa ne arate pe unde sa mergem. Insa scrisul e imaginatie, creativitate, mai mult, siroire. Scrisul curge prin vene si iese afara, prin extremitati, si prin intermediul tastaturii se asterne pe ecran. Nu e ceva ce poate fi reglementat, indicat, descris intr-o metoda. Nu poti scrie dupa manual, nu poti respecta etape. Sau poti, dar nu acela e SCRISUL. Acela e, cel mult, un exercitiu, o compunere. Scrisul, cand e din tine, te stapaneste. El iti comanda, el se impune. Are ritmul lui, are timpul lui, are trepidatiile lui. Are toanele lui. Cateodata nu iese. Nu vine. Sta acolo, in tine, in mintea ta, atat de viu, dar atat de hotarat sa nu iasa. Altadata, isi da drumul. Si e un suvoi, o revarsare, o cascada, un torent. O avalansa, care odata pornita nu mai poate fi stavilita. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Eu si cartea mea mancam. Ca in copilarie. Adica ma duc zilnic la masa de pranz cu o carte. Si citesc cand mananc. Sau mananc cand citesc. Stiu, poate e un obicei prost. Poate e nepoliticos. Poate nu e buna digestia. Poate, poate, poate…  Am inceput sa ma intristez cand ies insotita la masa de pranz, pentru ca nu pot citi. Am nevoie (vitala, aproape) de momentul meu de singuratate, de break, de pauza din tot, din cotidian, din lucrurile dupa care alerg sau care alearga dupa mine. Am reluat un vechi obicei din copilarie: cititul la masa. Pentru asta bunica, Dumnezeu sa o ierte, se supara. Spunea ca e lipsa de respect pentru cine a gatit. Caci, veneam de la scoala, imi punea masa, si eu veneam cu o carte… in care ma refugiam. Aici, fiind restaurant, nu se supara bucatarii. Nici nu ma vad. Sunt un client anonim printre altii. Nici macar chelnerii nu par prea « agasati » ca citesc. Sunt cuminte, comand, platesc, nu fac zgomot… Ma comport civilizat. Cartile sunt radacinile mele, adanci. Imi amintesc ca atunci cand eram mica, mama imi lasa cate 5 lei in fiecare dimineata pe masa din bucatarie. O micuta comoara pe atunci (oamenii aveau salarii de la o mie si ceva de lei, un profesor, de pilda, castiga 2000 pe luna). Mama imi lasa cate 5 lei pe zi. Era mult. Mama era o femeie desteapta, de cariera, avea salariu mare. Ma rog, nu conteaza. Ideea e ca imi lasa 5 lei ca sa ma duc la cofetarie, sa-mi cumpar un suc, o prajitura, sa nu imi lipseasca nimic, sa pot sa-mi ofer (cel putin) ce au si ceilalti. Insa eu imi amintesc ca strangeam mereu banii ca sa-mi cumpar carti. Desi locuiam intr-o casa plina de carti . Sau, poate, tocmai de aceea. In casa noastra erau sute de carti, probabil chiar peste o mie, nu le-am numarat, desi, la un moment dat, ma pusesem pe o inventariere, ca sa le pot repera si gasi. Si astazi, sufar de o lipsa acuta de spatiu. Dar printre toate lucrurile pe care am calculat sa le elimin (partial, temporar, definitiv), din casa mea, niciodata, dar NICIODATA, nu mi-am pus problema sa renunt la carti. Flash back in copilarie. Strangeam bani sa iau carti. Si cartile nu prea se gaseau. Dar si acelea, care se gaseau, ce minunatii! Ma bucuram de ele, de fiecare dintre ele, le devoram, si inca si inca si inca. Pentru ca da, foarte des citesc si recitesc carti… Mai tarziu, am ajuns sa fiu frustrata de durata mica a vietii, fix din punctul de vedere al lecturii. Sa ma sperie ca traim doar atat, cand s-au scris atatea carti inaintea nasterii noastre, cand sunt atatea lucruri de facut, senzatii de incercat, locuri de vazut… si da, revin, carti de citit. Sigur, citesc (din pacate) mult mai putin decat o faceam candva. Si-mi amintesc tare tare spusele dirigintelui meu de la liceu, profesor de romana, care, disperat ca era diriginte la…

  Cica a hotarat ONU ca ziua internationala a fericirii sa fie 20 martie, adica azi. Minunat. Cum o fi asta? oare trebuie sa fim fericiti la comanda? Ziua fericirii e decisa institutional, aleator? Cine nu e gata, il iau cu lopata! Fiti fericiti ca va ia naiba! Pe locuri, fiti gata, start, fiti fericiti! E 20 martie. Oferta limitata, azi si numai azi, un dram de fericire la pret modic, acum ori niciodata, cladeste-ti alta soarta. Da, pardon, asta e din alt film. « Ia fericirea, neamule!« , striga precupeti in piata. Tiganci, la colt de strada, stau si ademenesc trecatorii cu oferte minunate, de nerefuzat, sub amenintarea unei nefericiri eterne: « Boierule, sa-ti traiasca frantuzoaica, vino sa-ti ghicesc in palma, îți zîc numa’ dă fericire azi, să-mi saie ochii dă te mint! » Blesteme peste blesteme, de habar n-ai in ce colt sa te feresti de fericirea asta ce sta sa-ti sara-n carca de dupa orice rascruce. « Iti dau eu o fericire de n-o poti duce!« , parca auzi, si parca te infiori… « Să să dea cu limită, să ajungă la toată lumea! Hei, domnu’ cu pardesiu gri din față, n-aveți voie sa luați doua kilograme… sunteți rudă cu vânzătoarea, ha? » Aia are, aia n-are, asta-i aia marcatoare. Nu spune ca nu esti fericit, te faci de ras, nu esti in randul lumii, esti oaia neagra. Oamenii constiinciosi si disciplinati, sunt fericiti azi din spirit civic. Este o datorie fata de guvernele lor. Da, da, ati auzit bine. Contractul moral de cetatean… Ce dracu’, frate, e dupa capul vostru? Cica « ONU speră ca iniţiativa să încurajeze guvernele să ia în considerare starea de bine a cetăţenilor, şi să nu îşi mai concentreze eforturile doar pe creşterea economică. » Dati-o naibii de criza, de nemultumiri sociale, de cerinte civice. Paine si circ, poate ca le va crea o stare de bine. Sa ne dea Guvernul… ha? Va dati seama cum ar arata o manifestatie in care oamenii ar protesta in fata sediilor guvernelor ca sa primeasca « doza de fericire »? Doza da. Un fel de drog, da. Antrax, aflatoxina, dioxina, etc… 🙂 ce ne-o mai fi punand in mancare. Avem o zi a indragostitilor (ca si cand ziua n-ar fi in fiecare zi in care te uiti in ochii fiintei iubite), o zi a fericirii acum… Pe cat inteleg zilele de lucruri (ziua ciocolatei, ziua apei, ziua cafelei, ziua berii, ziua…), pe cat inteleg zilele in care celebram oameni (ziua mamei, ziua tatalui, ziua copilului), pe atat mi-e greu sa inteleg zilele unor sentimente, ale unor senzatii. Ziua asta impusa, pompos numita ziua internationala a fericirii (lor nu le e teama de cuvinte mari, caci, ei, la ONU, sunt oricum, obisnuiti cu pacea mondiala si alte deranjuri severe… casti albastre, razboaie pentru pace, zgomot pentru liniste, petrol contra hrana, etc), pare mai mult un « luati de-aici, azi este,  ce e-n mana nu-i minciuna, credeti-ne pe cuvant, ie-te fericirea, uita-te la ea, nu stii tu, dar asa arata, taci si inghite, mesteca sa nu-ti stea in gat« , la fel…

Aud o poveste, in dupa-amiaza aceasta. Ca exista niste fete disperate dupa shopping (nimic rau pana aici, ma incadrez si eu, cred), iar iubitii/sotii lor, disperati, la randul lor, dar disperati de disperarea lor dupa shopping. Iar ele au ajuns sa introduca in casa ceea ce cumpara, prin garaj. Ca sa le faca « nevazute ». Fara prea multa gandire, am exclamat spontan, auzind povestea: « Asta e, dincolo de faza exterioara, care pare dragalasa, una din cele mai importante zdruncinaturi (falii, daca vreti) a vietii de cuplu. » Si da, ma gandesc serios ca daca as ajunge vreodata sa-i ascund lui ce cumpar, sau in general, sa-i ascund CEVA, atunci… e un semn important ca acest cuplu nu prea are sens… Nu, nu sunt putin flexibila. Sunt foarte flexibila, sunt unul din cei mai indulgenti si fara limite oameni, fara ingradiri si fara rigiditati, dar pentru mine, minciuna nu e compatibila cu iubirea. Azi il mint despre pantofi, maine despre unde plec, poimaine… ce? In plus, de cand ma stiu, minciuna mi se pare o lipsa de respect. Iar pentru mine, iubirea contine admiratie si respect, in afara de alte ingrediente.  Adica nu prea poate sa existe asa ceva. Plus ca iubirea inseamna si cunoastere, si intelegerea celuilalt. Daca el nu ma ingaduie cu gandurile mele, in cap, cu placerile mele in suflet, si chiar si cu rochite si pantofi… inseamna ca nu prea are rost cuplul in cauza. De ce ai ramane intr-un astfel de cuplu? ca sa te prefaci toata viata ca esti altceva? cum am spus mai sus: azi o rochie, maine o intalnire, poimaine… Nu cred ca e o cale cu intoarcere, ci are sens unic. Fisuri, fracturi, falii, inaintea marii daramari a « constructiei ». share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It