Stiu, am fost absenta. Am mai multe motive, nu le dezvolt acum, dar exista. Intre timp, insa, am scris pe Catchy, cateva articole. Si vroiam sa va arat si voua asta. Acesta este primul 😉
Am fost mereu marcată de un citat din Clemenceau : «Cel mai bun moment în dragoste este acela când urci scările.» M-a interpelat de când l-am auzit, și m-a urmărit ani de zile, până în ziua de azi, și probabil și mai departe. Mă gândesc periodic la el, uneori cu indulgență, alteori cu totală neînțelegere. Am avut ades tendința să îl contrazic, cu argumente, și, mai presus de argumente, să-l contrazic cu viață, cu trăiri sincere și intense, să-l demolez prin concret. Au fost momente când mi-a sunat laș, ca și când protagonistul ar prefera să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard și ar fugi de certitudini pentru a se îndrepta către niște incertitudini care să-l mențină într-o stare anume, intermediară, ca un drog. Ca și când îndrăgostirea sau iubirea nu ar fi suficiente să te țină în poveste, să îți dorești să fii lângă omul iubit. Ca și când visarea ar fi mai importantă decât împlinirea visului. Ca o frică inexplicabilă de viața autentică, pe care nu numai că nu o puteam înţelege, dar aproape aveam tendinţa de a o dispreţui.
Să preferi să urci, infinit și nesfârșit, înainte de consumarea „actului” (în mod metaforic, act, căci Clemenceau vorbea nu numai de legătura fizică, ci de toată povestea, în întregime), decât să fii lângă ființa iubită, să preferi să te pierzi pe trepte și în vestibule poate chiar sordide, decât să o privești în ochi, să o ai lângă tine, să râzi, să povestești și să îi sorbi cuvintele? Ei bine, lucrul acesta pare de neînțeles pentru mine, oricât de mult m-am gândit ani întregi la el.
Am trăit cândva o poveste de acest gen, cu așteptare din cauza distanței, și mi-am verificat și accentuat părerea că prefer împlinirea decât tânjirea. Când am luat avionul, să traversez oceanul ca să ajung lângă el, trăiam cu suspendare, aș fi dat orice să micșorez timpul și distanța care ne despărțeau. Încă dinainte de a începe zborul, deja începusem să nu mai trăiesc, funcționam doar fizic, respiram și atât, în așteptarea momentului în care-i voi vedea chipul. Știu pe de rost orele care au precedat aeroportul, și toate secundele de atunci și până la el. Dar nu trăiam. Supraviețuiam, eram deja toată în încordarea unui arc concentrat pe o singură țintă. Nu mai conta decât să îl văd, să îl știu. Deși era deja în mine, mult mai mult decât mai eram eu însămi înăuntru.
Mi-e deci greu să înțeleg prelungirea artificială a urcării acelor scări. Înțeleg rolul preludiului, dar menținerea cu orice preț în nesiguranță în detrimentul păşirii ferme peste pragul siguranței și al pasiunii reale, împlinite, mi-e total de neînțeles. Să preferi absența celuilalt, de fapt așteptarea lui, decât prezența sa… Să preferi să ți-l închipui, cu toate aproximările implicite, decât să-l pipăi mi se pare una din cele mai mari bizarerii.
În plus, în general, când ne îndrăgostim, intervine nesiguranța, miile de întrebări: „Oare mă place? Oare este posibil? Oare sunt destul de bun pentru el/ea?”, astfel încât e greu să facem un pas spre celălalt, mai ales după niște experiențe, după niște ani, după niște trăiri. Este greu să-ți păstrezi curajul și elanul de a fi deschis către ceilalți, de a mai crede, de a o mai lua de la capăt, de a nu ne teme de un refuz, sau de ceva care nu ar funcţiona exact cum ne închipuim. Practic ne speriem unii de alții, din nesiguranță (uneori amplificată de fostele relații sau de viața pe care o trăim). Cu atât mai mult cu cât există aceste chinuri, întrebări, dubii, firești la început, mi se pare ciudat să încurajezi prelungirea acelui moment inconfortabil, urcând pe scări interminabile. Și câte povești frumoase se ratează din cauza acestei sperieturi reciproce, şi în consecinţă niciunul nu face primul pas! Poate nu povești eterne, căci este greu să promiți eternitatea și coborârea la terminus paradis, când nu știi nici măcar dacă ar funcționa preț de o plimbare în parc, însă este trist să ratezi, din nesiguranţă, chiar și niște momente frumoase, şapte zile, șapte săptămâni, șapte luni sau cât o fi să dureze. Darămite să le mai și petreci pe scări, între scări, în lift, așteptând, întrebându-te: „Oare o să vrea?”, prelungind și mai abitir chinurile.
Însă am întâlnit oameni pentru care menținerea în nesiguranță este un mod de viață indispensabil. Care se sperie și interpretează ca dezinteres momentul în care partenerul lor le oferă atât de multă siguranță încât nu mai există deloc temeri (de abandon, de competiţie). Care au nevoie să fie ținuți în șah în permanență, într-un joc de-a șoarecele cu pisica, extrem de bine dozat, nici prea-prea, nici foarte-foarte, pentru că așa e singurul mod în care se simt iubiți. Probabil, pentru aceștia, zăbovirea pe scări funcționează și este preferabilă unei împliniri totale, care implică, adeseori, certitudini, siguranță, linişte. Sunt oamenii care, din alegere, trăiesc mai mult pe scări, pentru că e singurul mod în care simt viaţa.
