pantofi

Mergeam intr-o zi, prin 1987, cu mama pe Calea Victoriei, si am trecut pe langa Romarta (langa actualul teatru Odeon). Era deja formata coada si se astepta ceva. Intreband, am aflat ca se astepta ca se vor aduce pantofi Guban (de piele). Atunci nu gaseam nici pantofi de care doream, si ne-am asezat si noi la coada. Se dadeau cate 2 perechi de persoana asa ca am stat amandoua, ca sa luam pantofi… Evident ca mama nu umbla cu atata cash la ea, si nici carduri nu erau atunci (hihi), si s-a dus la cabina telefonica fixa ca sa sune la sotul ei sa vina sa ne aduca bani de acasa. Mai tarziu, peste niste ani, cand am povestit asta colegilor mei francezi de la redactie, n-au inteles nimic, pentru ca dupa ascultarea atenta a povestii, mi-au replicat « inseamna ca erati bogati, noi nu ne cumparam 4 perechi de pantofi deodata. » Atunci mi-am dat seama de prapastia dintre lumi, si ca ei nu au cum intelege ca noi ne luam 4 perechi de pantofi deodata pentru ca nu gaseam, poate doar o data pe an, si atunci stand la coada inainte sa vina… si cu masura (2 perechi de persoana). Cam odata cu povestirea asta s-au terminat si povestirile mele despre Romania in Franta, caci oamenii intelegeau altceva total. Si mai e una mica… mama mergea in delegatii la Timisoara, caci lucra cu IAEM Timisora, fabrica de aparate de masura. Acolo, in Timisoara, era si un combinat de porci. De acolo, cei de la aparate de masura ii facilitau cumpararea unor kilograme de carne, si mama mea, femeie finuta, pe tocuri, in rochie, aranjata, cara carne cu avionul, in valiza, de la Timisoara, pe care, ajunsa la Bucuresti, o impartea rudelor si prietenilor… Asa ceva e sordid, e cam ca traficul de carne din filmul « Traversarea Parisului », numai acolo carau carne cu valiza, da’ aia era in timpul ocupatiei germane asupra Parisului…. si era film Iar noi chiar nu eram cei mai nefericiti, dimpotriva. Chiar nu inteleg cine poate sa regrete acele timpuri. Si nici n-am zis inca nimic de promiscuitatea morala in care eram toti, vrand nevrand, ca nu mai terminam nici peste 3 zile daca incep sa zic de asta Eu n-am fost nici pe departe cea mai nefericita, ca ai mei totusi respirau, lucrand in comert exterior plecau afara, au vizitat 45 de tari, aduceau reviste, aduceau fructe exotice, haine… am avut mai mult decat media. {N-au fost securisti, ca sa raspund la o intrebare nepusa, ca altfel aveau vila si afaceri dupa 90. Nu, ei stau in aceeasi casa ca intotdeauna, apartament la bloc…in fine} Si tot mi s-a parut oribil sistemul, si mie si lor. Sinistru. Nu il regreta nimeni, nici ei, nici eu. Si nu i-am auzit o secunda sa spuna ca era mai bine, si nu cred ca i-as recunoaste daca ar face-o share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers…

Aceasta ar putea parea o postare frivola, dar va asigur ca nu este. Este despre viata, cumva, in ce are ea mai profund. Am inceput sa lucrez devreme (aveam 21 de ani) si am avut noroc sa fac meseria care-mi era si pasiune (nici nu simteam ca lucrez, eram pasionata si mi se parea totul minunat. Greu, dar frumos.) Eram si corect platita (fiind in Franta). Aveam o viata suficient de lejera, financiar. (altfel, hm, dar aici, in context, conteaza financiar, pentru ideea pe care vreau sa o dezvolt.) De aceea, de cate ori mi-a placut cate ceva (rochie, pantofi), daca imi placea mult si erau mai multe variante (culori, imprimeuri), nu alegeam, le cumparam pe amandoua, si cateodata si cate 3  Identice la croiala, dar diferite coloristic. Apoi am venit in Romania. Faceam aceeasi meserie, dar eram platita de 15-20 de ori mai putin (si nu exagerez deloc). Am crescut usor, usor, dar in primii ani nu a fost evident (asa era piata muncii si meseria mea, specificitatile locale). Nu-mi mai era chiar asa usor sa cumpar ceva in 2-3 exemplare, desi pornirea mea spontana asa ar fi fost. Portofelul se stramba uneori  Imi amintesc de parca ar fi fost ieri, asa cum ne amintim toti anumite fragmente din viata care par anodine si totusi se dovedesc profunde, cum ma gaseam intr-o seara, dupa munca, la un magazin de pantofi, si imi placeau trei perechi, diferite intre ele de data asta, toate frumoase, toate de piele, toate comode, toate cu toc inalt (asa am purtat toata viata, tocuri, si la birou si in timpul liber). Mi-era greu sa aleg, si zaboveam in fata lor, negociind cu mine insami, pe care o iau acasa, pe care o las de izbeliste. S-a apropiat vanzatoarea. O doamna bine, trecuta de 50 de ani. A zambit, intelegator, fara ca eu sa ii spun nimic, pricepuse din priviri dilema mea. Mi-a spus: « Luati-le pe toate, daca puteti. Sunt frumoase. Va vin bine. Daca va plac, luati-le pe toate. Purtati-le acum, cat puteti. Va veni o vreme cand veti vrea sa purtati tocuri si nu veti mai putea. » Se vedea ca spunea sincer si din suflet, nu ca sa vanda (era una din marturisirile cele mai sincere ale unei femei, de care am avut parte vreodata). Am ignorat grimasele portofelului, si le-am luat (le am si azi). Le-am purtat cu placere si drag. Oricum, am purtat mereu tocuri, in afara de campaniile electorale (nu era cazul, parte din ele fiind si in zona rurala), in afara de mersul in deşert (aventura Bucuresti-Dakar, Cu papucii prin desert, de altfel si numele zicea, papucii, nu pantofii  ), si la Sozopol, unde totul e in panta, sunt sute de scari si majoritatea timpului o petrec in pantaloni scurti, sau si mai putin, pe plaja. In rest, in afara de campanii electorale, aventura africana si perioadele de Sozopol, sunt mare fan tocuri. Acum stam in case. De un timp, si cine stie pentru cat timp. Si cine stie si cum va fi…

Mergeam intr-o zi, prin 1987, cu mama pe Calea Victoriei, si am trecut pe langa Romarta (langa actualul teatru Odeon). Era deja formata coada si se astepta ceva. Intreband, am aflat ca se astepta ca se vor aduce pantofi Guban (de piele). Atunci nu gaseam nici pantofi de care doream, si ne-am asezat si noi la coada. Se dadeau cate 2 perechi de persoana asa ca am stat amandoua, ca sa luam pantofi… Evident ca mama nu umbla cu atata cash la ea, si nici carduri nu erau atunci (hihi), si s-a dus la cabina telefonica fixa ca sa sune la sotul ei sa vina sa ne aduca bani de acasa. Mai tarziu, peste niste ani, cand am povestit asta colegilor mei francezi de la redactie, n-au inteles nimic, pentru ca dupa ascultarea atenta a povestii, mi-au replicat « inseamna ca erati bogati, noi nu ne cumparam 4 perechi de pantofi deodata. » Atunci mi-am dat seama de prapastia dintre lumi, si ca ei nu au cum intelege ca noi ne luam 4 perechi de pantofi deodata pentru ca nu gaseam, poate doar o data pe an, si atunci stand la coada inainte sa vina… si cu masura (2 perechi de persoana). Cam odata cu povestirea asta s-au terminat si povestirile mele despre Romania in Franta, caci oamenii intelegeau altceva total. Si mai e una mica… mama mergea in delegatii la Timisoara, caci lucra cu IAEM Timisora, fabrica de aparate de masura. Acolo, in Timisoara, era si un combinat de porci. De acolo, cei de la aparate de masura ii facilitau cumpararea unor kilograme de carne, si mama mea, femeie finuta, pe tocuri, in rochie, aranjata, cara carne cu avionul, in valiza, de la Timisoara, pe care, ajunsa la Bucuresti, o impartea rudelor si prietenilor…Asa ceva e sordid, e cam ca traficul de carne din filmul « Traversarea Parisului », numai acolo carau carne cu valiza, da’ aia era in timpul ocupatiei germane asupra Parisului…. si era filmIar noi chiar nu eram cei mai nefericiti, dimpotriva.Chiar nu inteleg cine poate sa regrete acele timpuri. Si nici n-am zis inca nimic de promiscuitatea morala in care eram toti, vrand nevrand, ca nu mai terminam nici peste 3 zile daca incep sa zic de astaEu n-am fost nici pe departe cea mai nefericita, ca ai mei totusi respirau, lucrand in comert exterior plecau afara, au vizitat 45 de tari, aduceau reviste, aduceau fructe exotice, haine… am avut mai mult decat media. {N-au fost securisti, ca sa raspund la o intrebare nepusa, ca altfel aveau vila si afaceri dupa 90. Nu, ei stau in aceeasi casa ca intotdeauna, apartament la bloc…in fine}Si tot mi s-a parut oribil sistemul, si mie si lor. Sinistru. Nu il regreta nimeni, nici ei, nici eu. Si nu i-am auzit o secunda sa spuna ca era mai bine, si nu cred ca i-as recunoaste daca ar face-o share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to…

Sa ne intelegem, mie imi place mult sa stau in medii masculine, din cauza subiectelor discutiilor. Intr-o adunare de fete (adunare zic, nu doua-trei-patru fete, ci de la 5 in sus, numai fete), discutiile sunt despre machiaje, pantofi, rochite, ce-a mai facut nesimtitul, copii, maternitate. Eu sunt cocheta si-mi plac pantofii si rochitele, dar nu pot reprezenta un subiect de discutie mai mult de 10 minute 😉 Cu baietii vorbesti altfel, altceva. Sigur, si cu ei vorbim de femei, motoare si masini. Dar dincolo de asta, cu ei vorbesti politica, filosofie, idei, literatura. De pilda, ultima oara, eu am vorbit aproape doua ore cu un barbat (jurist), despre de ce e aiurea sau nu sa se aplice codul civil din 1865, noi fiind intr-o adunare masculina. In fine, toata aceasta luuuuuuuuuuunga introducere ca sa va explic ca am ajuns sa scriu o postare de blog despre creioane de ochi, desi nu consider ca reprezinta, in mod normal, un subiect :)))) Ei bine, iata-ma scriind despre creioane. Le iubesc demult, de la prima vedere. Creioanele de ochi de la Bourgeois. Imi place tot: culorile, textura, durabilitatea, felul in care se folosesc (usor). Sunt bulimica la cumparat creioanele acestea. Ma opresc cu greu sa nu iau TOT. Duminica trecuta mi-am mai cumparat 2. Am inceput sa ma dau de luni cu unul (cel verde, din dreapta), si toata lumea ma intreaba cu ce m-am dat (cu eyeliner? cum de tine? ce frumos e!). Ei bine, e un simplu creion, dar ma rog, nu simplu, e un creion magic de la Bourgeois 😉 Tine 15 ore, fara sa se intinda, fara sa se stearga, fara sa para altfel decat dimineata, la aplicare. Nu va inchipuiti ca zic ca tine 15 ore pentru ca scrie pe el (habar n-am daca si ce scrie). Tine 15 ore ca am incercat eu, mie atat mi-a tinut, pana am revenit acasa si m-am demachiat. Poate ca tine si mai mult, cine stie. Una peste alta, daca vreti un creion cu miracol, acesta este…. 🙂 Acum astept sa ma duc sa-mi mai cumpar…. 😉 ps. cele din fotografie sunt doar cele cu care umblu zilnic in trusa de farduri din poseta. Toate imi plac, fie ca sunt Waterproof, Smooky, Metallise, Contour XL… toate share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It