Crezuri

De anul viitor, in 45 de state americane, scrisul de mana va deveni materie optionala, in scoli. In schimb, se va studia computerul. Nu vad absolut nimic nefiresc in asta. Computerul este (dincolo de alte valente), si o unealta de scris. Asa cum umanitatea a trecut de la scrijelit piatra, la papirus, la hartie, cum am trecut de la pana de gasca la stilou, pix, si altele, asa putem trece la monitor si tastatura. Nu vad nimic rau in asta, nici neobisnuit. Eu scriu demult la computer (oho), din 1992, zilnic. Am o viteza foarte mare si nu privesc tastatura, ci doar ecranul. Pot tasta la fel de repede pe tastatura englezeasca (QWERTY), ca pe tastatura frantuzeasca (AZERTY). Doar in primele doua-trei minute, de acomodare, imi dau seama pe care din ele sunt, si apoi tastez rapid, la fel de rapid pe amandoua. Daca am notite de luat, aduc laptopul, mi-e mult mai comod sa le tastez decat sa le scriu. Dupa niste ani de jurnalism in Franta, ma intorsesem in Romania, din motive personale. Pentru ca sederea mea in Romania (care trebuia sa fie temporara), s-a prelungit, am dorit sa muncesc. Am dat concurs de angajare (erau doua posturi de redactori intr-o redactie bucuresteana). In prima zi, cand am ajuns la redactie si mi s-a aratat biroul meu, care era gol, am crezut ca va veni mai tarziu computerul, peste cateva ore, sau o zi-doua. Ca sa inteleg ca nu, nu va veni. Si ca trebuie sa scriem de mana textele ca sa le trimitem la dactilografiere. Am crezut ca visez. Ma intorceam in timp, si nici macar in timpul meu. Eram jurnalist din 1994, si nu scrisesem in viata mea de mana ca jurnalist. Nici macar in prima zi din viata mea profesionala. Iar acum, eram in anul 2000, si trebuia sa scriu de mana articolul, intr-o redactie? si sa trimit la dactilografiere? M-am revoltat, am aranjat cumva situatia (nu conteaza in contextul asta cum). Ideea e ca eu imi pierd resursele, inspiratia, imi pierd seva creatoare daca ma pui sa scriu de mana. De mana scriu cel mult doua-trei idei, o notita, un numar de telefon, o adresa de email.  Dar sa scriu de mana un articol? un text? o scrisoare? Mi-as pierde inspiratia, sufletul, tot. M-as pierde pe mine insami, si cred ca ar fi pacat. Si nu pot fi banuita ca nu stiu sa scriu (de mana, zic). Am luat premiul 1 pana in clasa a 12, si nu din tocit, ca eram la mate-fizica, si olimpica la mate. Deci prea stiu sa scriu 🙂 Dar de ce sa fac ceva chinuindu-ma, cand mi-e mult mai usor si la indemana altfel? La fel scrisorile, da. Desi scriu mult si iubesc sa scriu scrisori, eu vad scrisoarea intr-un sens mai larg, modern. Ceea ce eu numesc scrisoare, este continutul. Nu forma. Scrisoarea este mesajul, sunt cuvintele, frazele, insiruirea paragrafelor. Sunt lucrurile pe care le povestesti, ceea ce transmiti, si nicidecum « imbracamintea », forma, exteriorul. Nu consider ca…

Sarutul este ceva foarte intim, sau cel putin ar trebui sa fie. Si aici vorbesc si de saruturile nevinovate, prietenesti. Nu numai de saruturile amoroase. Dar sarutul, in sine, ar trebui sa fie un gest intim, care intervine doar in anumite conditii, sau cu anumite persoane. Desigur, sarutul poate fi si conventional (de aniversari, de sarbatori, cu ocazia unor felicitari de reusita, etc), cand ne pupam cu mai multa lume decat in conditii normale. Sarutul poate fi si incurajator. Sarutam pe cineva ca sa-i transmitem ceva. Dar nu orice, oricand. Sarutul ca si salut cotidian, in schimb, este trist. Devalorizeaza gestul. Oricat de mult mi-a placut cultura franceza, traditiile franceze, viata in Franta, oricat de bine, de acasa si firesc m-am simtit acolo, cu sarutul ca salut obligatoriu, automat, zilnic, cu oricine, nu m-am putut obisnui. L-am practicat, dar nu am fost « de acord » cu el in adancul meu. M-am supus normelor sociale, dar nu le-am adoptat in interiorul sufletului meu. Sa te pupi in fiecare dimineata cu toti colegii de birou, e mult, enorm, inutil, bizar. Nu vorbesc nici macar de risipa de timp (caci, la modul practic, este si o risipa de timp), cat de devalorizarea faptului, prin repetitivitatea lui, prin banalizarea si raspandirea lui… Nu eram de acord, dar pentru ca astea erau normele sociale acolo, m-am supus, cuminte si disciplinata. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasma, ii pupam pe toti colegii in fiecare dimineata. Ca sa nu mai vorbim ca e complicat in Franta: in functie de regiune, trebuie sa te pupi de doua, de trei sau de patru ori. Plus ca se incepe de pe obrazul stang sau de pe cel drept, tot in functie de regiune. La mine, in sud, pe Coasta de Azur, se practica pupatul de trei ori… Dar va las sa va inchipuiti singuri cam cat timp dura sa pup o redactie intreaga. Iar seara treceam la pupat « les ouvriers du livre », adica tipografii, caci eu supravegheam ziarul pana la iesirea din tipar, si aveam de-a face si cu ei. Eu, un copil, ei, toti barbati, majoritatea trecuti de 45 de ani, chiar de 50, misogini, harsaiti, refractari fata de jurnalisti. Eu eram si tanara (22 de ani aveam), si femeie, si jurnalist. Si romanca 😉 In atari conditii, adica avand in vedere numarul de persoane cu care intram zilnic in contact, evident ca mi se mai intampla sa uit pe cine am salutat (de fapt, pupat) si pe cine nu, caci faceam gestul, mecanic, neatasandu-i emotii, trairi, simtiri. Si ce se suparau cand constatau ca am uitat ca i-am salutat/pupat deja 🙂 Noroc ca pe de alta parte le eram foarte simpatica, si-mi iertau instantaneu. Dar ani intregi, desi am respectat normele sociale de salut constand in pupatul regulamentar, tot nu m-am putut obisnui. Acum eu inteleg de ce francezii au inventat « sarutul frantuzesc. » Probabil exact din cauza asta. Ca sa diferentieze lucrurile, ca sa existe totusi ceva suplimentar in sarutul amoros, fata de sarutul « obligatoriu » de salut 🙂 Chiar…

Nu pot sa nu am incredere instinctiva in oameni. Din punctul meu de vedere, daca-mi refuz increderea apriorica in oameni, refuz orice proiect uman, orice comunicare, orice cladire, orice constructie, orice pod. Ar insemna ca neg orice posibilitate de « relationare ». In ciuda unor deceptii (amare si neexplicabile, cu atat mai mult cu cat rare, si tarzii, in sensul ca au intervenit cand, teoretic, nu ma mai asteptam sa), continui sa am incredere in oameni. Si niciodata, dar niciodata, nu-i fac pe noii intrati in viata mea sa plateasca pentru greselile altora, trecuti. Asta ar fi cea mai mare greseala. Nu poti sa acuzi pe cineva de ceea ce ai patit tu, anterior, din pricina unei alte persoane. In mod ideal, ar trebui sa fim in fiecare relatie umana (noua) ca un nou-nascut. Cu la fel de multa atentie, disponibilitate pentru noul venit, aviditate de a cunoaste. Cu la fel de multa deschidere, cu la fel de multa inocenta. Cu la fel de multa dorinta si capacitate de a investi in noua relatie (si nu vorbesc doar de relatii amoroase, ci de orice fel de interactiune umana). Sigur, de la teorie la practica e uneori un pas mare. Si venim uneori raniti, si, dupa proverbul romanesc, « cine s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt« , si « omul din greseli invata« . Si ne e greu sa punem contorul la zero. Fiinta umana este de fapt o suma de trairi, o suma de subiectivitati, de experiente, de momente traversate, sedimentate peste fundatia constructiei. Uneori, din durere, unii se zidesc. Altii se razbuna. Altii nu acorda niciun fel de « credit ». E greu sa fii complet deschis, nou-nascut in fiecare intalnire. Dar trebuie sa incercam sa fim asa. Ca si cum am pasi printr-o usa. O noua usa, una abia descoperita, a carei cheie abia am gasit-o, o usa pe care abia am deferecat-o. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Chiar si cand fac tot felul de nebunii sau de chestii extreme, ma gandesc ca raul nu ma poate atinge, mai bine zis nici macar nu ma gandesc la rau. Am asa, o incredere in viata, by default. Traiesc de cand ma stiu cu credinta ca sunt norocoasa. Mie-mi vin tristeti doar din stari de inactivitate sau din chinuri sentimentale. Poate ca aceasta credinta ca sunt norocoasa ma fereste de rau (asa ar spune unii). Poate ca e de fapt, la limita incostientei (asa ar spune altii). Sa nu te gandesti niciodata ca te poate atinge raul, denota un soi de inconstienta, intr-un fel. Sunt constienta de inconstienta mea. Dar la mine este o inconstienta spontana 🙂 M-am obisnuit cu ea si e si calculata, intr-un fel, in sensul ca uneori ma gandesc « cum actionez daca nu reusesc ceea ce-mi doresc », adica imi fac o oarecare gandire alternativa, niste planuri B. Dar gandirea alternativa nu include nici ea raul, in continuare. Si, in afara de anul 2000, care a fost catastrofal de la cap la coada (fara nicio exagerare, a fost cumplit), restul… cred ca a fost bine. N-am picat niciun examen, am reusit cam ce mi-am propus. Am ras mult. Evident am si plans.  Sigur, au existat furtuni (ba chiar uragane) in viata mea, dar le-am supravietuit. Oare nu asta e cel mai important? Si poate exact din abordarea asta surazatoare, calma si {aparent} increzatoare in viata si-n mine, vine faptul ca oamenii cred ca am si am avut o viata usoara, ca am avut o copilarie fericita, ca sunt rasfatata de soarta. Nu-s. Ba chiar, ascund in mine drame teribile si intamplari extreme. Dar, cum am inradacinata in mine (prin educatie), credinta ca e indecent sa lasi sa se vada starile de spirit, si nu este demn sa te plangi (mai fac asta, dar doar cu cei foarte apropiati si intimi), ceilalti chiar au senzatia ca sunt rasfatata zeilor, si ca e usor sa fii in pielea mea. Aparentele de fata blonda careia ii reuseste tot si care are o viata usoara si tot ce vrea, inseala. Desi da, am luat premiul 1 pana in clasa a 12-a, si tot asa. Si nu tocilara, ca eram la mate-fizica, vedea-l-as pe ala care poate toci la mate ca sa mearga la olimpiade 🙂 Sau poate « antrenamentul » intampinarii si traversarii unor situatii extreme m-a determinat sa am abordarea asta « inconstienta » a vietii, credinta ca nimic rau nu ma poate atinge… Si nici macar nu inseamna ca-s impietrita, oh, dimpotriva, sunt un vulcan de trairi. Complicat inauntrul meu, dar nu mi-as dori pentru nimic in lume sa fiu altcineva sau altceva decat sunt. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It