indulgenta

Aud o poveste, in dupa-amiaza aceasta. Ca exista niste fete disperate dupa shopping (nimic rau pana aici, ma incadrez si eu, cred), iar iubitii/sotii lor, disperati, la randul lor, dar disperati de disperarea lor dupa shopping. Iar ele au ajuns sa introduca in casa ceea ce cumpara, prin garaj. Ca sa le faca « nevazute ». Fara prea multa gandire, am exclamat spontan, auzind povestea: « Asta e, dincolo de faza exterioara, care pare dragalasa, una din cele mai importante zdruncinaturi (falii, daca vreti) a vietii de cuplu. » Si da, ma gandesc serios ca daca as ajunge vreodata sa-i ascund lui ce cumpar, sau in general, sa-i ascund CEVA, atunci… e un semn important ca acest cuplu nu prea are sens… Nu, nu sunt putin flexibila. Sunt foarte flexibila, sunt unul din cei mai indulgenti si fara limite oameni, fara ingradiri si fara rigiditati, dar pentru mine, minciuna nu e compatibila cu iubirea. Azi il mint despre pantofi, maine despre unde plec, poimaine… ce? In plus, de cand ma stiu, minciuna mi se pare o lipsa de respect. Iar pentru mine, iubirea contine admiratie si respect, in afara de alte ingrediente.  Adica nu prea poate sa existe asa ceva. Plus ca iubirea inseamna si cunoastere, si intelegerea celuilalt. Daca el nu ma ingaduie cu gandurile mele, in cap, cu placerile mele in suflet, si chiar si cu rochite si pantofi… inseamna ca nu prea are rost cuplul in cauza. De ce ai ramane intr-un astfel de cuplu? ca sa te prefaci toata viata ca esti altceva? cum am spus mai sus: azi o rochie, maine o intalnire, poimaine… Nu cred ca e o cale cu intoarcere, ci are sens unic. Fisuri, fracturi, falii, inaintea marii daramari a « constructiei ». share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

A venit soarele. Ca si cand nu-l mai asteptam, m-a luat prin surprindere. Fusesera  atat de  multe dimineti gri, una dupa alta, apasatoare, cu griul intens si apasator, incat ma obisnuisem cu ideea ca mai trebuie sa astept. Oricum, ce-aveam sa fac? sa zbor si sa-l aduc eu? As fi facut-o daca se putea. Dar uite ca a venit singur. Si parca orasul e si mai ciudat acum, mai gri, mai prafos. Lumina nu este intotdeauna indulgenta. Exista o cruzime a luminii. Necrutatoare reflectoare, care reliefeaza nu intotdeauna frumosul. Ies la iveala toate imperfectiunile orasului. Tot ce nu e chiar curat, tot ce nu e chiar perfect, si din nefericire, sunt suficiente care se vad acum…. Pandantul luminii este vederea/acceptarea tuturor defectelor orasului. Ma uitam din masina (ca si asa inaintam foarte putin), cat de negre sunt fantanile de pe Bd Unirii. Sigur, n-am fost niciodata admirator al acelor fantani, dar sa le vezi asa, goale, scheletice, in soare, e sinistru. Sunt negre, sparte… Si e doar unul din defectele care schimonosesc fata orasului, scoase la iveala de soarele neiertator. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Invat in fiecare zi, ca un bun elev, cum am fost si la scoala. Sunt un bun elev al vietii… Am invatat mult in ultimii ani, si oarecum « the hard way », diverse. Am chef sa vorbesc despre cateva din ele. 1) am invatat sa ma opresc. Sa pun pauza, ca sa reiau mai bine dupa. Aveam tendinta sa muncesc non-stop (mai ales ca munca pe care o fac imi place). Am inteles, cu timpul, ca e mai important sa stiu sa ma opresc, sa iau o pauza de o ora, sa ies la soare, sa beau o cafea pe o terasa, si sa ma reapuc dupa, decat sa trag de mine ore la rand, fara sa-mi dau seama ca nu mai sunt eu, nu mai sunt eficienta la intreaga capacitate. 2) am invatat sa nu duc dupa mine sentimente negative, sa nu le car in spate, sa nu le acumulez, sa nu le iau cu mine, sa nu le adun. Chiar daca cineva ma raneste, jigneste, chiar daca imi face o nedreptate. Ma apar cum/cat pot. Nu uit. Dar nici nu ma incarc negativ tarand dupa mine (in viata mea care urmeaza din acea zi inainte) sentimente urate. Ma apar, ma vindec, zambesc si trec mai departe. 3) impreuna cu lectia doi, a venit usurinta de a accepta limitele uneori penibile, inghesuite, promiscue si patetice ale oamenilor. Rabdatoare si toleranta eram, am devenit cumva indulgenta si imuna. A nu le permite sa ma supere mi se pare cea mai mare putere pe care o am in fata lor. 4) nu mai sunt Zorro corcit cu Don Quichotte. Mai am (ades) revolte impotriva nedreptatii si porniri de justitiar, dar mi le domolesc. M-am vindecat de iluzii paguboase, de lupte fantasmagorice. Si-asa sunt prea copil si idealista, si-asa mai am inflacarari si duc stindarde, macar incerc sa privesc viata cu putin realism. Asa, un pic macar. Nu poti sa fii mereu mai catolic decat papa, sa duci luptele altcuiva. Nu poti sa lupti singur intr-o directie sortita esecului. 5) pastrarea pasiunii. In acelasi timp sunt acelasi om inflacarat. Nu mi s-a stirbit absolut nimic din felul in care iubesc, in care ma arunc in foc, din modul in care ma investesc in lucrurile la care particip. Fara suflet n-as putea nimic. Fara credinta, n-as intelege nimic. Fara iubire, n-as fi nimic. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It