cunoastere

Aud o poveste, in dupa-amiaza aceasta. Ca exista niste fete disperate dupa shopping (nimic rau pana aici, ma incadrez si eu, cred), iar iubitii/sotii lor, disperati, la randul lor, dar disperati de disperarea lor dupa shopping. Iar ele au ajuns sa introduca in casa ceea ce cumpara, prin garaj. Ca sa le faca « nevazute ». Fara prea multa gandire, am exclamat spontan, auzind povestea: « Asta e, dincolo de faza exterioara, care pare dragalasa, una din cele mai importante zdruncinaturi (falii, daca vreti) a vietii de cuplu. » Si da, ma gandesc serios ca daca as ajunge vreodata sa-i ascund lui ce cumpar, sau in general, sa-i ascund CEVA, atunci… e un semn important ca acest cuplu nu prea are sens… Nu, nu sunt putin flexibila. Sunt foarte flexibila, sunt unul din cei mai indulgenti si fara limite oameni, fara ingradiri si fara rigiditati, dar pentru mine, minciuna nu e compatibila cu iubirea. Azi il mint despre pantofi, maine despre unde plec, poimaine… ce? In plus, de cand ma stiu, minciuna mi se pare o lipsa de respect. Iar pentru mine, iubirea contine admiratie si respect, in afara de alte ingrediente.  Adica nu prea poate sa existe asa ceva. Plus ca iubirea inseamna si cunoastere, si intelegerea celuilalt. Daca el nu ma ingaduie cu gandurile mele, in cap, cu placerile mele in suflet, si chiar si cu rochite si pantofi… inseamna ca nu prea are rost cuplul in cauza. De ce ai ramane intr-un astfel de cuplu? ca sa te prefaci toata viata ca esti altceva? cum am spus mai sus: azi o rochie, maine o intalnire, poimaine… Nu cred ca e o cale cu intoarcere, ci are sens unic. Fisuri, fracturi, falii, inaintea marii daramari a « constructiei ». share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Te-am nevisat. Ti-am nerostit numele. Te-am nevazut. Te-am neinchipuit. Ti-am netrecut pe sub ferestre, peste pasi, pe trotuarele acelea. Te-am nestiut. Te-am nestrigat. Te-am nedorit. Te iubesc mai mult decat oricand, dincolo de nevisarile, nerostirile, nevederile, neinchipurile, netrecerile, nestiintele, nestrigatele si nedorintele acestea. Incercari ciudate la care ma auto-supun, ca si cand as mai avea ceva de aflat, ceva de simtit. Te iubesc fara inceput si sfarsit, pana in fundul sufletului meu fara margini. Inainte de tine era gaura neagra,  dupa tine probabil moartea. M-am nascut in ziua cand te-am cunoscut, cand mi-ai vorbit, cand m-ai privit. Am sa ating apogeul cand ma vei lua in brate, cand ma vei locui cu dorinta ta fierbinte, cand iti vei revarsa suvoiul in mine, cand voi vibra in ritmul miscarii impuse de tine. Am sa clocotesc, n-am sa te nedoresc. Am sa gem, n-am sa te nestrig. Am sa te cunosc, n-am sa te nestiu. Am sa te insotesc, n-am sa netrec pe sub ferestrele tale. Am sa te strang in brate, n-am sa te neinchipui. Am sa te contemplu, n-am sa te neprivesc. Am sa-ti recit numele, n-am sa ti-l nerostesc. Am sa te port in mine, n-am sa te nevisez. Esti cel care ma umple definitiv si complet. Esti inceputul meu. Si piscurile dorintei. Esti iubirea.  Si abisul placerii. Sunt neinceputa si neterminata fara tine. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Azi, o discutie intr-un scop profesional. Sun pe cineva, nu raspunde. Ma suna inapoi, si spune « M-ati sunat« , necunoscandu-mi numarul de telefon. Imi rostesc numele si ma pregatesc sa adaug imprejurarea in care ne-am cunoscut, asta vara, la un eveniment. Vocea ma intrerupe si spune, foarte insufletita si apropiata: « Ah, stiu foarte bine cine esti, cum? Te urmaresc pe Facebook, deci acum te cunosc mai bine. » Bun asa. Nu ca mi-as fi inchipuit vreodata ca lucrurile stau altfel. Acum insa ma intreb: cat mai trebuie sa arat din mine omul, avand in vedere ca o parte importanta din conexiunile respective au legaturi profesionale cu mine? share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Zilele astea, reflectand la mai multe intamplari si povestiri, am realizat ca nu orice om e facut sa calatoreasca. Nu oricine are cum sa se bucure de experiente diverse, sa se umple de fericirea extrasa din ele, sa fie mai bogat cu fiecare voiaj. Unii nu-s pur si simplu facuti sa calatoreasca. Pentru ca natura lor adanca, structura lor ca si indivizi, ii harazeste cu ochelari de cal. Pentru ca judeca tot, dar absolut tot, prin prisma a ceea ce cunosc deja. Pentru ca nu se pot detasa mental de obisnuinte. In definitiv, pentru ca nu isi pot deschide destul sufletul, inima, ochii, mintea. Unii vor sa manance cartofi prajiti si snitel la fiecare masa de pranz. Aceia nu vor aprecia calatoriile, pentru ca sunt tari in care nu vor gasi. Si daca intr-o alta tara nu gasesc, implicit nu e frumoasa acea tara. Pentru ca n-au avut la masa snitel, cartofi prajiti si fanta. (de inlocuit cu absolut orice va trece prin cap, sunt metafore, nu desemnari batute in cuie) Altii penalizeaza locurile in care merg pentru ca acestea nu se ridica la inaltimea asteptarilor lor. Intr-adevar, unele orase sau locuri sunt precedate in mintea noastra de reputatia lor, de ceea ce am invatat in cartile de istorie, de tot ce am auzit de-a lungul vremurilor, de imaginea faurita de filme. Dar faptul ca aceste locuri nu corespund cu imaginea grandioasa pe care ne-am ticluit-o in cap, nu e vina acelor locuri, ci e problema noastra. Acele locuri nu-s urate, desi dintr-un sentiment absolut personal, am putea avea tendinta sa fim dezamagiti, pentru ca sunt mult sub inchipuirile noastre, si ne trezesc frustrarea aceasta, ca o lipsa, ca o datorie pe care nu si-au facut-o. Si totusi, acele orase, acele locuri sunt frumoase;  nu e vina lor ca ne-am facut iluzii, ci vina noastra. Eu pot spune cu mana pe inima ca o astfel de impresie, discrepanta de ideea mea, mi-a facut-o Parisul. L-am vazut devreme, in vara lui 1990, cand abia incepusem sa putem calatori. Il idealizasem, cu un soi de idolatrie, caci am iubit Franta si tot ce era francez cu un fel de evlavie. Parisul e frumos, n-as indrazni sa spun ca  e urat. Dar Parisul era mult sub ceea ce-mi cladisem eu in capul meu, cu ochii mintii. Mi se parea mic, gri si anost, fata de ceea ce-mi inchipuisem. Si totusi, nu l-am condamnat, nu am declarat ca nu merita sa mergi la Paris, nu l-am denigrat. Am asumat diferentele dintre imaginea creata si imaginea reala, si am invatat sa-l iubesc asa cum este. Pentru ceea ce este, si nu pentru ce decisesem eu ca ar fi trebuit sa fie. Altii se tem de necunoscut. Nu numai ca nu-i incita sau nu-i incanta o noua experienta, o noua tara, un nou miros, un nou gust, o noua savoare, un nou fel de a privi lumea, un alt unghi, dar asta, dimpotriva, chiar ii paralizeaza de frica. Sunt aceia care prefera sa mearga an de an,…