cioburi de viata

Poate ca n-ar trebui niciodata sa incercam sa ne reinviem amintirile, ci ele sa ramana in raftul lor, bine clasate. Poate ca ar trebui sa le privim si sa le stergem de praf doar atunci cand vrem sa profitam de ele, dar sa nu incercam sa le scoatem din raft. Nu manipulam obiecte, ci oameni si suflete, atunci cand hotaram sa dezgropam amintiri. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Cand o sa gasim cantarul care sa masoare emotiile, centimetrul care sa masoare sentimentele, atunci poate (subliniez, poate) o sa putem da verdicte absolute. Si nici atunci, cred eu, caci absolută e doar moartea. Cel putin pana la proba contrarie. Nu cred ca putem compara nimic cu nimic. Nici macar ce simtim fiecare din noi in minute diferite, daramite ce simtim noi cu ce simte vecinul. Sunt pe lume prea multi care « au descoperit esenta » si dau verdicte ca si cand aici e inceputul si sfârșitul lumii. Si prea multi care nu-si mai amintesc cat de diverse si relative sunt lucrurile. Niciun tremur nu se aseamana cu altul. Nici al meu de azi cu cel de ieri, sau cu cel de maine. Din intensitate in suras, din intensitate in lacrimi, din intensitate in simtire, trec zilele, incomparabile. Nicio dimineata nu e ca cea de ieri, nici ca cea de peste un an. Nicio toamna nu e echivalenta, desi frunzele cad la fel. Nicio primavara nu e egala cu alta, desi ametitoarea imbobocire se petrece imuabil. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Enunțurile acestea puternice, ale căror mesaje nu se pierd în ciuda gândirii complexe care le naște și a exprimării alambicate care le vehiculează, reușesc [dimpotrivă] sa trezească o suma de interogații și sunt suficiente pentru a interpela pe cel ce-si arunca ochii pe ele și încearcă sa pătrundă în labirintul frazelor dincolo de senzația întâie indusa de vorbe. Interogații și frământări umane, a căror existenta îngreunează « existența » Doar ultima fraza aduce o liniște, e un soi de calmare a spiritelor, de armistițiu încheiat intre « eu »-l din poveste și lume. Muzica joaca rolul de pipa a păcii fumata intre acest « eu » și realitatea înconjurătoare. Iluzoriu tratat de pace, rezemandu-si fragilele decizii pe o posibila și visată regăsire a armoniei, al cărei efemer este ignorat de acest « eu », și trăit ca o stare permanentă sau idealizat. « Eu »-l de la sfârșit [un final ce excelează în provizoriu] ia decizia [mai mult sau mai puțin conștientă, mai mult sau mai puțin secretă- în orice caz neimpartasita noua] de a crede el însuși în această reinstaurare a armoniei, resimțită ca stare de grație. « Eu »-l dorește sa creadă în ceva.. si această credință se materializează la sfârșit în aceasta refacere a ceva ce prin absurde încercări de a conștientiza condiția umana, se pierduse, sau se rătăcise. .. De la început, « eu » se plasase într-un desert al cuvintelor, paradoxal deșert înțeles ca o abundență de cuvinte și nu ca o lipsa, căci în aceste enunțuri cuvintele se îngrămădesc, se împletesc, se incolacesc, numeroase ca firele de nisip ale desertului. Și tot în fel similar firelor de nisip, combinațiile acestor cuvinte sunt multiple, de o mărime ce tinde spre infinit. Căci pe cuvinte se clădesc ideile, ele sunt instrumentele de vehiculare a senzațiilor, oricât de primordiale, de brute, și oricât de neexprimabile ar fi ele. « Eu » se afunda în aceste contradicții [insusindu-si-le, în mod voit sau nu], și se angajează intr-o sarabanda a cuvintelor, o înșiruire de proza care îl îndepărtează involuntar de armonie. « Eu »-l își provoacă, deci, într-un fel, el însuși căderea din paradis, exilarea din armonie, ca pe un act de sinucidere. Dar instrumentul acesta de exprimare [proza] este necesar « eu »-lui pentru a descrie procesul de dus-intors în armonie, de paradis pierdut și regăsit, de frământări interioare, multiplicitate de drumuri care duc la o unica ieșire, unica direcție. Frazele descriu un proces anevoios de explorare a limitelor personale și a limitelor lumii înconjurătoare, de care, dintr-o dată, « eu »-l se simte complet străin, mai bine zis înstrăinat. « Eu »-l traieste pe iluzii, isi construieste drumul spre cunoastere prin anumite axiome [pe care le ia ca baza de gandire, dar care pot fi discutabile]. El, « eu »-l povestii crede ca limitele sale interioare sunt masurabile prin capacitatea de a rezona cu totul, si admite cu un fel de umilinta, umana, si o usoara dezamagire, subliniata de cuvantul « totusi », ca mai continua sa faca parte din acest tot. El marturiseste de asemenea, ca e « impins inca de la nastere catre slefuirea enuntului », si ca in faza finala devine « dependent de uneltele…

Zilele astea calde de vara a inflorit o mare polemica despre un fapt divers. Nu, daca-l numesc fapt divers, asta nu il minimizeaza. Doar ca asa se numeste el, la rubrica ziarelor occidentale. Fapt divers. Accidente, crime, furturi, violuri. Rubrica fapt divers. Faceam de garda cu schimbul la ziar in Franta pentru rubrica asta. Era cea care ma mahnea cel mai tare. Dupa primul accident mortal (murisera carbonizati in masina), am simtit ca mor, daramite sa mai si scriu despre. Eu ma mut. Dintr-o casa mult prea mica, in una mare (sa speram ca 100 metri patrati mi-or ajunge si mie — inca nu e sigur). Nu numai pentru ca ma mut, dar si de asta, am evitat subiectul. Desigur, mutarea era un pretext, cumva. Imi asum si asta. Imi face rau, intr-un fel. Pana cand nu am mai putut, pentru ca nu poti stavili gandurile cand ele vin. Si spun asa: eu simt ca ar trebui pedeapsa cu moartea. (asta e partea mea pasionala, inflacarata, nerationala, spre primitiva, pe care nu o cautionez prea mult timp) Dar macar castrarea. Macar cea chimica. Nu, un violator « nu se mai face bine », nici dupa multi ani de inchisoare. Spun asta in calitate de victima. « Al meu » a luat 15 ani. Dar nu cred ca nu va mai viola. Acum e afara din inchisoare. Noroc ca e departe (la 3000 km). Asta pentru ca a fost judecat intr-o tara in care chiar sunt legi. Cu mine, ce s-a putut vindeca, s-a vindecat deja. Ce nu s-a vindecat inca, nu se va vindeca niciodata. Asta e viata. Si scriind asta, nu am cerut nimic, mi-am exprimat o parere generala, era asa, ca un strigat visceral. Nu vreau detalii din nicio poveste (cum se repezea lumea sa dea), nu dau detalii, ca nu asta era subiectul, ci unul de revolta generala, si de atitudine. Nu am nevoie de compasiune. Nu ajuta la nimic. Tot eu cu mine sunt, tot eu cu mine raman, anumite rani nu se pot vindeca decat singur cu sine.  M-am ingrozit insa si de reactii. O societate cumva primitiva. Care zic sa fie violati si ei, care zic sa fie mutilati. Eu nu-i vreau chinuiti sau mutilati. Castrati chimic este suficient, sa nu mai aiba pulsiuni criminale. In rest, nu doresc sa omor pe cineva sau sa dau in cap cuiva, sau sa mutilez. Nu mi se pare ca suntem mai oameni daca gandim asa. Ii multumesc Andreei pentru articolul despre teama, de aici.  Si cata dreptate are, cum suntem educate in aceasta frica! Iar culmea e ca nu intotdeauna teama te scapa de ceva. Nici prudenta, nici oricate precautii ti-ai lua. ps. la noi n-o sa se voteze decat la Sfantu Asteapta o lege a castrarii chimice. Legiuitorii sunt barbati. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It