Unicitate

Despre inchipuirea de fericire (foto Adrian Sulyok)

Despre inchipuirea de fericire (foto Adrian Sulyok)

Cand o sa gasim cantarul care sa masoare emotiile, centimetrul care sa masoare sentimentele, atunci poate (subliniez, poate) o sa putem da verdicte absolute.
Si nici atunci, cred eu, caci absolută e doar moartea. Cel putin pana la proba contrarie.
Nu cred ca putem compara nimic cu nimic. Nici macar ce simtim fiecare din noi in minute diferite, daramite ce simtim noi cu ce simte vecinul.
Sunt pe lume prea multi care “au descoperit esenta” si dau verdicte ca si cand aici e inceputul si sfârșitul lumii. Si prea multi care nu-si mai amintesc cat de diverse si relative sunt lucrurile.
Niciun tremur nu se aseamana cu altul. Nici al meu de azi cu cel de ieri, sau cu cel de maine. Din intensitate in suras, din intensitate in lacrimi, din intensitate in simtire, trec zilele, incomparabile.
Nicio dimineata nu e ca cea de ieri, nici ca cea de peste un an. Nicio toamna nu e echivalenta, desi frunzele cad la fel. Nicio primavara nu e egala cu alta, desi ametitoarea imbobocire se petrece imuabil.

Comparatia nu-i mama-ntelepciunii

comparatieM-a ferit Dumnezeu sa imi dea prin cap vreodata sa-mi compar iubitii – trecuti, prezenti, viitori- (oamenii care imi stau alaturi si pe care i-am iubit sau ii iubesc). Niciodata, dar NICIODATA nu am comparat, nici macar o fractiune de secunda pe nimeni cu nimeni, ca sa rezulte un mai sus, mai jos, egal cu. Nu exista grad absolut, oamenii sunt diferiti si frumosi in diversitatea lor. Emotiile nu se pot masura, iar oamenii care le provoaca nici atat.
Mai cred ca in momentul in care compari, inseamna ca nu esti desprins de trecut. Si asta nu e bine pentru cine iti sta alaturi. Fie ca e pe post de medicament (sa te ajute sa te desprinzi), fie ca e real…. insa comparatia nu trebuie sa aiba nici macar loc in mintea ta. Niciodata.
Cum as putea compara o inaltare, o luminare a sufletului? cum as putea compara un strigat? o caldura? o pornire? cum as putea compara un suvoi de lacrimi, o bucurie, un suras? Cum as putea compara un hohot de ras cu altul? Cum as putea compara o inflexiune de voce cu alta? o dezlegare? Cum as putea compara vibratia?

Mai prozaic si din popor, cum sa compari mar cu par?

Surasul unic

surasAm, întipărit pe suflet și pe buze, indelebil, surâsul unic pe care numai tu mi-l poți aduce, și pe care nimeni și nimic nu mi-l poate sterge.

Sunt asa, unele lucruri bune, care te scot din stari urate, dincolo de care pare a nu mai fi nimic. Starile acelea negre, ca un fel de capat, si nici macar acel capat destinatie, ci un capat urat, o fundatura, un impas, o intrerupere. Am traversat (si parca mi-e teama sa zic la trecut) una din ele (din aceste stari) si de curand. Si stiu ca ma pandesc dupa colt, sa ma inhate la un moment de neatentie, sau de oboseala, sau de… teama.
Dar acest suras, unic, irepetabil, imposibil de copiat sau de provocat in alt fel, este cea mai mare bogatie, cea mai frumoasa liniste. Surasul pe care mi-l aduci.

Iar una din cele mai importante abilități in viata este sa știi sa-ti gestionezi dorul. Uneori te ucide, alteori te usuca. Si trebuie sa stii sa-l domesticesti, sa-l imblanzesti, sa traiesti cu el, sa dozezi prezenta pentru a suplini absentele. Nu pot sa spun ca excelez in asta. Am decriptat si inteles perfect mecanismul, insa de la asta pana a aplica perfect in practica…. este uneori greu.