cioburi de viata

M-am tot gandit la a salva-salvare. Nimeni nu ne poate salva decat daca ne lasam salvati. Nimeni nu ne poate salva de noi insine. Salvarea, desi exterioara, e in primul rand, interioara. Numai declicul personal, propriu fiecaruia permite salvarea, indiferent de unde ar veni aceasta. In sens metaforic, evident (precizez, ca sa nu va aud comentand despre SMURD) Am fost si inca mai sunt in rolul celui carora unii din jur simt nevoia sa-i spuna ca-l vor salva. De cate ori n-am auzit (mai ales de la cate un baiat): te voi salva eu. Eh, nu-s printesa prizoniera zmeului, inchisa in turn cu cheia cat e zmeul plecat, asa incat sa trebuiasca sa fiu salvata. Nu-s chinuita si ostateca. Si, cumva, lucrurile de care si-ar dori sa ma salveze sunt lucruri care imi plac, la care nu vreau sa renunt. De aceea spun: nimeni nu te poate salva pana nu consimti sa te lasi salvat, pana nu accepti ca ai nevoie de asta. Cat nici macar nu intelegi ce ti se spune, nimeni nu te va putea salva. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mult timp am considerat că iubirea este suficientă ca să compenseze diferenţele de mediu social din care provin protagoniştii unei poveşti de iubire. Adolescentă, şi apoi tânără femeie, am crezut că nu contează aceste diferenţe, având idei despre egalitate, fraternitate şi că dragostea nivelează toate asperităţile. M-am revoltat când iubitul meu, francez, îmi povestea că mama lui nu a încuviinţat căsătoria surorii lui cu un băiat pe care îl iubea, doar pentru că acesta era măcelar, iar apoi se opusese căsătoriei lui, pentru că viitoarea sa soţie era fiică de şofer de tir. Ea fusese soţie de medic stomatolog, şi îşi crescuse cei şase copii cu guvernantă, unii dintre ei la şcoli catolice tradiţionaliste. M-am revoltat cu toată fibra celor 19-20 de ani pe care îi aveam, cu năvălnicia acelei vârste, şi mi-am promis că în ziua când mama lui mă va cunoaşte şi mă va întreba ce fac părinţii mei, nu îi voi răspunde că sunt ingineri electronişti, ci voi spune că tata e gunoier. Până la urmă, o societate funcţionează cu de toate, şi avem nevoie de toţi ca să trăim, iar munca este respectabilă prin ea însăşi. Evident că în ziua când am cunoscut-o, nu am îndrăznit să dau aşa un răspuns, deşi mi-l ticluisem în minte vreme de câteva luni bune. Era o doamna franţuzoaică atât de respectabilă, cu o ţinută impecabilă, cochetă şi corectă, încât nu am putut să articulez ce îmi propusesem, şi am răspuns timidă şi cuminte la întrebări, regulamentar. M-a iubit mult, instantaneu, iar Philippe îşi freca mâinile, zâmbind: „Mama te place, graţie ţie vom avea încă două sau mai multe etichete.” „Ce fel de etichete?”, m-am mirat eu. Aveam să aflu că doamna avea un sistem foarte ingenios de a semnala copiilor ei ce mobile le revin. Avea mobilier vechi şi de valoare, esenţe rare, nuc, abanos, trandafir, lucrate cu măiestrie. Având şase copii, gestiona acest lucru prin intermediul unor etichete plasate în spatele mobilelor, astfel încât, dacă ceva nefericit i se întâmpla, fiecare dintre copii știa ce îi revine. În funcție de cum se comporta unul sau altul dintre copii, mai adăuga sau scotea etichete, le mai rotea și învârtea. Iată de ce, plăcându-mă, aveam să dobândim niște etichete suplimentare. Revenind de la specific către general, mi-am păstrat mult timp credința că nu contează din ce mediu provii, dacă este iubire, aceasta învinge tot. Aveam să-mi dau seama pe parcursul anilor, văzând în jur o grămadă de exemple de relații, că, de fapt, nu e deloc așa. Iubirea aceea pasională, năvalnică, dispare, se transformă, înlocuită de o dragoste mai așezată, de respect, prietenie, parteneriat. Și atunci ies la iveală toate diferențele. Uneori chiar și plecând de pe aceleași poziții, din aceeași lume, evoluăm diferit față de partenerul de relație, darămite când între noi e o lume. Se spune des în România, „cei șapte ani de acasă.” Cei șapte ani denumesc, generic, tot bagajul de valori, tradiții, educație. Cum ne mișcăm, cum vorbim, cum ne comportăm, iar ei sunt esențiali. Sigur,…

Când am scris spontan despre Brigitte,  aici, nici prin cap nu’mi trecea ca o voi întâlni (reîntâlni) așa rapid. Călătoria în Franța a fost emoționantă și foarte grea. Încă nu mă simt în stare sa sedimentez.  Calatoria aceea încă mă tulbura până la lacrimi, și-s și de bucurie și amare. O sa mai dureze până sa revin la matcă, dacă vom fi căzut de acord unde e matca… Revenind la ea, mă bucur ca am revăzut-o și ca este exact ca acum 20 de ani când eram studente. Și fizic și oricum…. Posted from WordPress for Android share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Circula de cateva zile in online o scrisoare a unei prostituate catre o sotie. In Statele Unite. Nu stiu daca e adevarata sau falsa, poate fi foarte bine falsa, scrisa ca si cum. Oricum ar fi, mie mi se pare foarte discutabila. Pe scurt, daca nu ati citit-o, in doua cuvinte va rezum ce scrie in multe cuvinte: prostituata o indeamna pe nevasta sa nu-i refuze sexul sotului, ca uite ce se intampla, ajunge la ea, etc. Primitiva, minimala si cumva primara gandirea care a zamislit aceasta misiva. Pentru ca, orice ar fi, si oricata dragoste ar exista intr-un cuplu, dorinta dispare, pasiunea aceea arzatoare n-are cum sa dureze o mie de ani. De ambele parti. Nici dorinta lui, nici dorinta ei. In consecinta e mai usor sa vezi atragator pe cineva din exterior, pur si simplu pentru ca e necunoscut, nou.Asa ca sfaturile din scrisoare sunt cam inaplicabile. Pasiunea nu se poate mima. Sau nu mii de ori. Asta e viata. Nu e neaparat ideala, dar asa se intampla. Am aceeasi experienta. Pasiunea aceea nebuna a trecut, dupa un timp. Si ne-am iubit in continuare. Doar ca nu ne mai smulgeam hainele de pe noi. Ei bine, asta e viata. Pasiunea aia cu furie dureaza cativa ani, maxim 5 in cazurile foarte bune, in general 2-3.  Apoi ramane iubire, respect, parteneriat, incredere, rasete multe, obisnuinta. Da, si obisnuinta, oricat de rau ar suna… Insa obisnuinta e si rea, e si buna. Te relaxezi, nu mai ai surprize, nu mai stai cu sufletul la gura. Obisnuinta… Toate micile gesturi care conteaza enorm. Dar da, e complicat sa depasesti momentul in care pasiunea dispare. Eu, cand mi s-a intamplat, eram foarte mica, si recunosc ca m-a debusolat. Pentru mine dragostea e intensitate si ardere adanca. Mi-e greu sa o vad cuminte, curgand ca o apa lina. S-a vazut clar granita, la noi. Initial, eu mai plecam singura acasa, la 3000 km, aveam mai multa vacanta decat el. Altfel, noi eram modelul fuzional de cuplu, ochi in ochi, respirand cu aceiasi plamani, gandind cu acelasi creier. Dar plecam pentru ca aveam mai mult timp. Cand reveneam, ma lua de la aeroport si nu conta nimic, nici mancare, nici desfacut bagaje, nici macar dus, ne aruncam flamanzi unul asupra altuia. Ei, peste niste ani, la noi cam 5 au fost, ma lua de la aeroport, veneam acasa, sporovaiam, mancam, faceam dus, ne bagam in pat si abia apoi…. Si era reciproc. Evolutie. Transformari ireversibile, iremediabile. Implacabile. Si na, teoretic toti si toate stim teoria, doar ca practic, viata te duce in alta parte… la o cumintire, la o linistire, naiba stie cum s-o chema. Eu n-am trait-o prea bine, probabil nici el. Sigur ca stim toti teoria, si unii o si aplicam (eu una o aplicam, o aplic, o voi aplica, adica sunt mereu sexy – asta si pentru ca-mi place mie sa fiu asa, sa ma ingrijesc, sa ma imbrac, sa am tocuri, decolteuri, ciorapi interesanti uneori, nu imi neglijez partenerul, ma rog, si toate lectiile…