momente

Cand o sa gasim cantarul care sa masoare emotiile, centimetrul care sa masoare sentimentele, atunci poate (subliniez, poate) o sa putem da verdicte absolute. Si nici atunci, cred eu, caci absolută e doar moartea. Cel putin pana la proba contrarie. Nu cred ca putem compara nimic cu nimic. Nici macar ce simtim fiecare din noi in minute diferite, daramite ce simtim noi cu ce simte vecinul. Sunt pe lume prea multi care « au descoperit esenta » si dau verdicte ca si cand aici e inceputul si sfârșitul lumii. Si prea multi care nu-si mai amintesc cat de diverse si relative sunt lucrurile. Niciun tremur nu se aseamana cu altul. Nici al meu de azi cu cel de ieri, sau cu cel de maine. Din intensitate in suras, din intensitate in lacrimi, din intensitate in simtire, trec zilele, incomparabile. Nicio dimineata nu e ca cea de ieri, nici ca cea de peste un an. Nicio toamna nu e echivalenta, desi frunzele cad la fel. Nicio primavara nu e egala cu alta, desi ametitoarea imbobocire se petrece imuabil. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Ma gandeam de mai mult timp la ceva, dar de curand am si exprimat asta. Pastram prea multe lucruri de care nu avem nevoie. Avem tendinta de a inmagazina si stoca o gramada de chestii pe care nu le vom mai folosi nicicand. Si materiale si electronice. Cele materiale… de curand am vazut, mutandu-ma, cat poti strange. Desertaciune. Ma gandeam ca am stocat informatii profesionale, de-a lungul timpului, de care probabil nu voi mai avea niciodata nevoie, dar imi ocupa sute de giga. Pentru ce?… Cu fotografiile e si mai rau. Facem tone de poze la care nu vom mai privi niciodata. Am telefon nou, de pe 21 august.  Intre 21 august si 2 septembrie am facut 1652 de fotografii. Sigur, am fost zilele acestea intr-un loc pe care il ador,  si unde sunt tentata sa incerc sa pastrez fiecare secunda. Dar secundele acelea, minutele acelea de fericire nu se pot surprinde in poza. Desarta tentativa de a imortaliza emotiile. Mai ales ca fiind atat de multe, nu mai stai niciodata sa le privesti. Le-am privit acum ca sa selectez cateva. Sunt doar cele dintr-o singura zi, din prima zi. Si sunt o selectie. Asta ca sa intelegem cat de mult « apasam » pe buton. In goana dupa simtiri, devenim bulimici. Dar oricat de performante ne-ar fi devenit aparatele foto, telefoanele, uneltele pe care le caram dupa noi si de care am devenit dependenti, emotia nu se poate pune la ierbar. Tot ceea ce simt in suflet (si dupa mult timp), valoreaza mai mult decat orice scanare a momentului prezent, decat orice incercare de cartografiere a trairii. Acestea fiind spuse…..   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Sa fii suparat pe un om care nu mai este nu e un sentiment comun, si nici ceva ce mi-as fi putut inchipui ca am sa simt vreodata. Din pacate, asta simt, acum, in ultimele saptamani. Si nici nu stiu cand imi va trece. Cand si daca. Pe cat de mult uneste increderea, pe atat de mult desparte minciuna. Si doare si retroactiv. Cumva, mi se pare ca mi s-a furat viata. Ca imi fuge pamantul de sub picioare. Ca certitudinile alea cu care traiam eu, (si nu, nu am avut si n-am o viata usoara), se disipeaza ca niste baloane de sapun. Ca totul pleaca in neant. Sunt suparata, si nu stiu cand si daca imi va trece. Este teribil sa realizezi cat de mult rau iti pot face oamenii pe care ii iubesti (si care, culmea! te iubesc). Mie minciuna aceea mi-a picat atat de greu, chiar si dupa atatia ani, mi-e atat de urata, incat mi-e imposibil sa spun cand si daca voi ierta. Și cum Dumnezeu? Tot ce credeam și știam eu ca a fost viața mea, sa fi fost o iluzie? Nici nu e ceva obisnuit, sa fii suparat pe un mort. Dar asta este, lucrurile au fost abrupte, si nu am avut timp sa si uit, sa si iert, sau sa nu uit, dar sa iert, sau sa uit… Habar nu am daca exista viata dupa moarte, sau o forma de « reciclare ». Dar daca exista ceva, sigur stie ce simt acum. Si sigur nu ii e confortabil. Nu de asta o fac, nu stiu sa fac lucrurile asa, nu m-am razbunat in viata mea, si nu stiu sa o fac, sunt doar sincera in ceea ce simt. Iar acum nu pot sa simt nimic altceva decat o enorma suparare. Deocamdata nu simt decat o mare amaraciune. Atunci cand nu simt de-a dreptul furie. Apoi, obosesc, si sunt din nou amara. M-am simtit asa ciudat incat mult timp nici nu am putut sa plang. Acum plang. Nu e cu mult mai bine. Si-n plus, plansul si raceala chiar nu-i o combinatie buna, ca sa nu spun ca am momente cand nu mai am suflu. Zilele astea nu-mi mai gasesc sensul. Nu ma mai motiveaza nimic suficient de mult. Nici cat sa ies, nici cat sa traiesc, nici cat sa rad, nici cat sa scriu. Sunt momentele acelea de totala inchidere. Fiecare pas e un efort imens. Fiecare iesire e o aventura. Nu-mi doresc sa vad pe nimeni. Nu ma mai motiveaza chiar nimic. Nu, nici macar iubirea. E unul din rarele momente cand nu, nici macar asta. Sau poate ca nici nu mai iubesc. Habar nu am, nu ma pot gandi la nimic acum. Ma simt rar seaca, secata. Acum asa ma simt. Si nu stiu cand si daca… Nu mai vreau nimic, stau sa treaca timpul si atat. Si nu mai am bucuria aceea si spiritul care credeam ca nu piere niciodata, simtul umorului. Zilele astea nu. Si Dumnezeu stie cand si daca imi…

Nu pot sa nu am incredere instinctiva in oameni. Din punctul meu de vedere, daca-mi refuz increderea apriorica in oameni, refuz orice proiect uman, orice comunicare, orice cladire, orice constructie, orice pod. Ar insemna ca neg orice posibilitate de « relationare ». In ciuda unor deceptii (amare si neexplicabile, cu atat mai mult cu cat rare, si tarzii, in sensul ca au intervenit cand, teoretic, nu ma mai asteptam sa), continui sa am incredere in oameni. Si niciodata, dar niciodata, nu-i fac pe noii intrati in viata mea sa plateasca pentru greselile altora, trecuti. Asta ar fi cea mai mare greseala. Nu poti sa acuzi pe cineva de ceea ce ai patit tu, anterior, din pricina unei alte persoane. In mod ideal, ar trebui sa fim in fiecare relatie umana (noua) ca un nou-nascut. Cu la fel de multa atentie, disponibilitate pentru noul venit, aviditate de a cunoaste. Cu la fel de multa deschidere, cu la fel de multa inocenta. Cu la fel de multa dorinta si capacitate de a investi in noua relatie (si nu vorbesc doar de relatii amoroase, ci de orice fel de interactiune umana). Sigur, de la teorie la practica e uneori un pas mare. Si venim uneori raniti, si, dupa proverbul romanesc, « cine s-a fript cu ciorba sufla si-n iaurt« , si « omul din greseli invata« . Si ne e greu sa punem contorul la zero. Fiinta umana este de fapt o suma de trairi, o suma de subiectivitati, de experiente, de momente traversate, sedimentate peste fundatia constructiei. Uneori, din durere, unii se zidesc. Altii se razbuna. Altii nu acorda niciun fel de « credit ». E greu sa fii complet deschis, nou-nascut in fiecare intalnire. Dar trebuie sa incercam sa fim asa. Ca si cum am pasi printr-o usa. O noua usa, una abia descoperita, a carei cheie abia am gasit-o, o usa pe care abia am deferecat-o. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It