idei

Eu inteleg ca in cursul vietii iti poti schimba niste idei, despre oameni, lucruri, imprejurari. Chiar zice francezul: « il n’y a que les idiots qui ne changent pas d’avis. » Schimbarile reflecta si progres, uneori maturizare, intelepciune. Toti ne schimbam. Schimbarea inseamna viata, gandire, reactie. Anotimpurile se schimba, noi ne schimbam. Culorile se schimba, noi ne schimbam. Oamenii merg in diverse directii. Uneori e normal sa iti modifici parerea. Poate un om in care ai crezut a luat-o razna, poate face lucruri incompatibile cu ideile tale sau cu moralitatea, sau cu orice consideri important. La fel cu obiectele. Poate, folosind un obiect, un lucru, observi ca nu e la inaltimea a ceea ce credeai. Dar sa iti schimbi parerea si sa fii inversunat impotriva a ceea ce ti-a placut/ai iubit, nerecunoscand ca ti-a placut, este de rea credinta si denota incorectitudine. Am tot vazut reactii din astea si ma mahnesc teribil. Nu prea pot sa inteleg. Si mie mi-au placut oameni care nu-mi mai plac, si lucruri care nu-mi mai plac. Dar nu neg ca mi-au placut, e ca si cand nu m-as respecta pe mine si as nega o parte din mine insami. Ceea ce e indoielnic si dureros. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Zice un proverb francez « Il n’y a que les idiots qui ne changent pas d’avis« . Cu alte cuvinte, orice om isi poate modifica parerea pe parcursul vietii, si e cumva normal sa o faca, tine de evolutie, de progresul gandirii, de invatarea din circumstante noi, diferite. E firesc sa tragi concluzii din lucrurile prin care treci, e la fel de firesc ca in functie de unele evolutii, sa iti poti modifica parerea. Ce este insa regretabil, de neinteles, urat, necavaleresc, incorect si ne-nobil este sa te prefaci ca nu ti-a placut niciodata ceva/cineva care nu-ti mai place. E la fel ca in iubire. Poate intr-o zi, din diverse cauze, nu mai iubesti omul pentru care ti-ai fi dat si sufletul. Dar sa contesti ca l-ai placut, ca l-ai iubit, e ca si cand nu recunosti o parte din tine insuti, ca si cand te renegi, ca si cand te contrazici si iti modifici istoria. Si asta nu poate sa-mi placa…. share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Felul in care negociezi, construiesti, argumentezi si termini o discutie in contradictoriu spune foarte multe despre personalitatea ta, mult mai mult decat discutiile consensuale. Chiar daca pleci de la ideea ca nu doresti si nu trebuie sa-ti schimbi parerea initiala, blocarea, ridicarea vocii, incapacitatea de a argumenta sau de a purta discutia timp de mai multe minute, dovedeste un spirit inchis, si cumva, nepoliticos. Zidirea dupa o parere, oricat de valida ar fi ea, nu este benefica. Iar daca dupa discutie ramane o amarala, un gust ciudat in mintea si-n sufletul celui care a purtat-o, e clar ca ceva « a scartait ». Intr-o discutie in contradictoriu iese imediat la iveala cat de flexibila iti este personalitatea, cat de dispus esti sa accepti diferentele, cat de educat esti sa asculti inainte de a vorbi, cat de mult construiesti argumente in favoarea parerilor proprii, sau daca le inghiti de-a gata, nemestecate si ca atare ti-e greu sa le argumentezi. Pana la urma, iritarea intr-o discutie in contradictoriu e invers proportionala cu gradul in care esti dispus sa acorzi libertate celor din jur. Dorinta de impunere cu orice pret denota si o inchistare a mintii si, cateodata, o slabiciune, sau o teama de confruntarea cu alte idei, o frica de eventuala daramare a sistemului de valori, a sistemului de gandire… O nesiguranta de a pasi in alt univers. Uneori, chiar daca ai dreptate, chiar daca stii asta si esti ferm convins, trebuie sa stii sa-ti temperezi discursul, sa asculti, cateodata chiar sa te opresti. Este, intr-un fel ca un dans. Un dans al ideilor, al cuvintelor, in care trebuie sa-ti « simti » partenerul si sa faci pasi raspunzandu-i. Nu iubesc nimic mai mult decat o discutie in contradictoriu purtata cu maestrie, ca un duel elegant si rafinat. Chiar daca « oponentii », reprezentanti ai celor doua idei contrare, pleaca din discutie exact cum au intrat, fara pareri schimbate. A contrazice elegant si sustinut, fara note false, fara resentimente, fara nervozitati, si a pleca senin si demn, respectandu-ti interlocutorul, care a facut acelasi lucru, este o adevarata arta. Cunosc putini artisti 🙂   share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Solidaritatea nu trebuie sa depaseasca limitele bunului simt si ale resimtirii si recunoasterii  unor valori comune. Nu pot fi solidara cu cineva doar pe principii geografice, de pilda, daca, altfel, sufletul meu nu-l recunoaste. Am locuit 10 ani in Franta, si fara un « accident al vietii », nu ma intorceam in Romania, altfel decat in vacanta. Cat am stat in Franta nu am cautat romani. Nu am fugit de ei, dar nici nu i-am cautat. Sunt impotriva comunitatilor inchise de popoare in sanul si pe teritoriul altor popoare. Cinstit mi s-ar parea, daca doresc sa ma inconjor de romani, sa ma intorc la Bucuresti, si sa traiesc cu romani. Cat stai in alta tara, e mai bine sa traiesti cu si ca oamenii acelei tari. Am gandit intotdeauna ca daca doresc sa traiesc cu romani, cel mai bun lucru e sa revin in Romania, iar daca stau in Franta, e in regula sa traiesc cu francezii si ca francezii. Pe de alta parte, dupa 9 ani jumate am cunoscut primii romani in Franta, si atunci au inceput si problemele. Adica da, mi-au facut probleme, ca sa o spun mai direct. Cat despre comunitatile inchise, in tari straine, am avut dovada ca nu sunt bune, ca impiedica integrarea armonioasa. Studenta la Bordeaux fiind, la jurnalism, in 1994 am facut un stagiu la RFI la Paris la sectia in limba romana. Eu eram in Franta doar de doi ani la acel moment (dar bine integrata in sistem, adica studenta cot la cot cu francezii, nu prin Erasmus sau alte programe pentru studenti straini. Faceam facultatea fix ca oricare tanar francez, intrasem cu acelasi concurs ca francezii). Ei, am avut surpriza sa  am colegi la sectia franceza, romani care erau in Franta de 10 ani si mai bine, si care erau mai putin integrati decat mine. De ce? pentru ca traiau acasa cu romani (aveau sotii romance), la munca lucrau cu romani, alesesera sa aiba prieteni in cea mai mare parte romani. Nu mai traiau nici in Romania, nici in Franta. Traiau intr-o tara pe care si-o inventasera, care nu era nici Romania si nici Franta, ci un fel de taram utopic… Dorisera sa recreeze o mica Romanie, pastrand obiceiuri (atat alimentare cat si sociale), insa aceea nu era Romania. Si cert, nu era nici Franta, iar inchistarea lor in acele obiceiuri (si chiar si in limba) ii impiedica sa se integreze in societatea franceza. Eu, pana la 27 de ani nici n-am spus cuiva « te iubesc » in romana, decat in gluma. In rest, iubeam si visam in limba locului. Gandeam in franceza, scriam in franceza, sentimentele mele erau in franceza. Desigur ca nu uitasem limba romana. Dar limba principala era limba locului in care stateam. Eram atat de integrata incat oamenii ma intrebau « in ce regiune m-am nascut », si nu « in ce tara m-am nascut »….. Si tot apropo de integrare, reversul complicat pentru mine a fost cand m-am intors in Romania. Am picat aici, la 27 de ani, complet nepregatita, dupa 10 ani in alta societate,…